Filmele de festival nu-s întotdeauna elitiste

Şi, continuând ideea din titlu, nu ne strică puţină educaţie la capitolul ăsta.

Filmele prezentate într-un festival de film au fost întotdeauna catalogate ca fiind filme de artă, neaccesibile oricui, elitiste, pline de metafore greu de surprins de publicul obişnuit, consumator de filme americane de succes la box office. Iar asta e o mare nedreptate făcută filmelor de festival. Poate că ar fi frumos să nu generalizăm, poate că orice consumator de filme ar trebui să ştie că, dacă tot insistă să catalogheze, filmul intră la categoria “cultură înaltă”, deci puţin elitism tot se află pe ici-colo, în punctele esenţiale.

Sigur, filmele unui festival sunt o loterie. Dar, oare, nu şi cele mai titrate filme din multiplexuri sunt la fel? Nu de puţine ori am văzut situaţii în care un film a fost anunţat cu surle, trâmbite si un casting de zile mari, iar trailer-ul a fost cam de zece ori mai bun decât pelicula în sine.

Un film de festival poate să fie foarte bun sau foarte prost, depinde de gusturi. Ce să vezi, exact ca filmele de box office. Un film de festival nu e o “efuziune de cultura” de fiecare data, dar poate să strârneasca exact aceleaşi emoţii ca un film de la sala de cinema din mall. De ce, oare, de fiecare dată când cineva se extaziaza în faţa unui film de festival e privit ca un om care doreşte să se dea mare cât e de “cultural”? Din punctul meu de vedere, nu există nicio diferentă între extaziatul de Avengers şi cel de filme de festival. Ambii sunt cinefili, ambii se bucură de produse culturale, ambii pot să îsi exprime bucuria în spaţiul public. Şi ambii sunt oameni “normali”, orice ar însemna această normalitate.

Filmele de festival nu sunt întotdeauna plictisitoare. Spre exemplu, una dintre cele mai faine comedii văzute în ultimii zece ani se numeste “Un cuento chino”, văzut la Comedy Cluj în 2012. Iar comediile văzute la ediţia de anul trecut au fost foarte faine, relaxante, fără pretenţii, potrivite tuturor celor care vor să uite de probleme, stress de la job, agitaţie. Nu asta căutăm cu totii la nişte filme?

Apoi, la TIFF am văzut niste super filme, care mai apoi au intrat şi în cinematografe. Unul dintre ele, “Deturnarea”, are şi o puternică componentă despre ce înseamnă o situaţie de criză în comunicare, totul în ritm alert, hollywood-ian, doar că filmul e făcut în Danemarca. “Deflorarea Evei van End” e, la fel, un film cu uşoare accente de comedie, despre o familie disuncţionala. Toate exemplele de mai sus se încadrează în categoria “filme relaxante, cu subiecte uşurele, pentru toată lumea care vrea să-şi petreaca o ora şi un pic din viaţă uitându-se la un film fără să se plictisească şi fără să caute cheia existenţialismului în fiecare scenă”.

Cum o să merg la TIFF de pe 3 până pe 7 iunie, fac aici o promisiune: nu voi scrie decât despre filmele care i-ar placea şi lui taică-meu. Tata, om simplu, crescut cu vaca si oile în curte, nu apreciaza filmele de artă. Poate cu promisiunea asta conving măcar un om că filmele fără pretenţii (si cu subiecte faine) nu-s făcute doar de regizorii americani.

Foto: Red Carpet by Shutterstock (e foto cu licenţă specială, obţinută în urma unui parteneriat cu ei)

Tweet