JazzyBIT will Touch the Sky

Timisoara are artisti buni, asta e un lucru sigur. De la teatru la opera, de la o filarmonica atat de prezenta in viata culturala pana la trupe de jazz ce ne reprezinta cu mare succes peste hotare. Concerte in localuri micute, cochete, spectacole de teatru in spatii neconventionale, aici poate exista o boemie greu de explicat altora, dar foarte simplu de aratat. Spun intruna: “vino sa-ti arat Timisoara mea”; e diferita de ceea ce se vede in ziare, la tv sau in brosurile de promovare. E Timisoara din sufletul meu si a multor oameni frumosi.

Unii dintre acesti oameni frumosi sunt cei de la JazzyBIT, poate cea mai promitatoare trupa de jazz la ora actuala. Din tara, nu doar din Timisoara. Au un sound al lor, pe care as fi sigura ca l-as recunoaste daca as asculta piese noi, fara sa stiu de dinainte cine canta. Sunt tineri, veseli, plini de speranta, de o creativitate tot mai usor de observat cu fiecare piesa noua. Trupa e construita dupa chipul si asemanarea lor, iar muzica iesita din instrumentele si mintile lor e una plina de ritm. Teodor Pop (pian, orga Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitara bas) și Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percutie) – trei muzicieni pasionati si pasionali care o sa va faca sa va bucurati de fiecare clipa muzicala.

Dupa multe discutii si planuri ce n-au putut fi respectate, mi s-a implinit dorinta de a sta de vorba cu Teodor Pop, pianistul hammond-ist al trupei. As fi vrut sa stau de vorba cu toti trei, dar e greu sa faci programari de felul asta atunci cand toata lumea lucreaza. Nici pentru ei (asa cum se intampla multor altor artisti din Romania) muzica nu e obiectul principal de activitate. Toti lucreaza (mai putin Csongi, el e inca student) si nu e usor sa fii profesionist in ale muzicii cand inca nu e suficienta securitate financiara.

Cum va descurcati si cu job-ul si cu concertele? Cand mai aveti timp sa si faceti muzica, nu doar s-o cantati? Te-ai gandit la vreun moment in care o sa faci doar muzica?

“N-am un deadline, nu ma gandesc ca peste doua luni sau doi ani o sa imi dau demisia. Jobul ma ajuta sa am un venit constant, dar Mihai si cu mine am fost norocosi sa avem niste job-uri foarte flexibile, cu sefi care ne sustin foarte tare in cariera muzicala. Eu lucrez la Continental, ma ocup de securitatea tuturor site-urilor Continental din toata lumea; Mihai e project manager la Dream Production si are un sef la fel de sustinator ca si al meu.”

Imi place cum povesteste Teo. Despre orice, nu exista subiect pe care sa il evite. Spune despre greutati si despre bucurii cu acelasi entuziasm. Toate fac parte din viata, toate sunt experiente pe care le pretuieste, il fac un om mai bun, mai atent, mai constient cat de mult are de muncit ca sa ajunga acolo unde isi doreste: printre numele mari ale jazz-ului mondial. Colegii de trupa sunt constant in gandurile si vorbele lui si admite ca au ajuns atat de departe doar pentru ca au stiut sa se sustina unul pe celalalt.

Cum v-ati gasit?

“Eu cantam deja cu Mihai Moldoveanu cand a aparut si Csongi in trupa, prezentat de o prietena comuna. Mai avusesem experienta de cantat in trio, in timpul liceului, dar ei doi nu mai cantasera asa niciodata. Am inceput sa facem repetitii la Cucaracha (un club vechi din Timisoara n.r.) dupa-amiaza, inainte sa vina clientii. Asta se intampla in noiembrie-decembrie 2011. Apoi Csongi s-a imbolnavit de peritonita si a fost la un pas de moarte, insa totul a fost bine, pana la urma. Am avut primul nostru concert impreuna in data de 2 februarie 2012, in Jazz Office.”

Deci ati planuit ca lansarea primului vostru album sa coincida cu aniversarea de doi ani a trupei?

“Ne-am dorit sa fie asa, nu ne-am gandit ca o sa se si intample. Dar da, e unul din motivele pentru care am ales aceasta data. Am avut noroc ca a fost si sala libera (sala liceului de muzica Ion Vidu), e unul din locurile cu o acustica exceptionala. Cum noi nu cantam la volum mare, asta ne ajuta foarte mult.”

JazzyBIT e putin atipica fata de trupele tinere din jazz-ul romanesc si mondial. Cand toate trupele se construiesc in jurul unui instrument de suflat (trompeta, saxofon – cel mai des), voi ati ales sa scoateti pianul si hammond-ul in fata, iar suportul sa fie unul clasic, chitara bas si percutie. Nu a fost un risc?

“Poate ca a fost un risc, insa mai exista in Timisoara o trupa care e construita tot asa, fara suflator (Sebastian Spanache Trio). Poate ca viitorul nu mai e al lor, al instrumentelor de suflat. Plus ca am vrut neaparat sa facem compozitie, nu sa copiem ce au facut altii, iar pentru asta trebuia mai intai sa ne intelegem intre noi. A contat mai mult ca ne-am gasit si am reusit sa ne facem muzica noastra. Ne place jazz-ul latin, viu, ritmat, care iti arata ca traiesti. O piesa latina, chiar daca are la baza o gama minora, te face sa te misti, iti da o stare pozitiva.”

JazzyBIT a fost, in cei doi ani de la infiintare, pe la mari festivaluri de jazz din tara, printe care: Garana Jazz, Alba Jazz, Sibiu Jazz Festival, Green Hours Jazz Festival; au avut si concerte la Szeged si la Budapesta, iar in 2014 vor merge mai mult prin alte tari decat la noi, ca s-au prins si altii ca-s buni.

Noi ne-am cunoscut la Garana Jazz, in 2012. Nu erai acolo cu trupa, dar imi amintesc ca-mi spuneai cat de tare iti doresti sa canti pe acea scena. In 2013 ati fost invitati si ati impartit scena cu oameni de jazz de renume mondial. Cum a fost?

“Garana a fost pentru noi o experienta minunata. Am cantat pentru aproximativ 3000 de oameni care ne-au aplaudat inca de cand am urcat pe scena. Imi amintesc ca ma intrebam: “oare oamenii astia stiu pe cine aplauda? au ascultat muzica noastra, oare chiar se poate asta?” Nu pot sa iti descriu sentimentul care m-a cuprins atunci cand, dupa prima piesa, se ridicasera toti in picioare, fluierau si aplaudau; un public care te sustine si pe care il simti pana in suflet. E o nebunie ce se intampla acolo si ma bucur ca am facut parte din ea stand pe scena, nu doar in public, ca pana nu demult.”

Si albumul nou? Cum e? Esti fericit cu ceea ce ati reusit sa faceti?

“Stii cum e, intotdeauna se poate mai mult. “Touch the Sky” arata ce cantam, e un album sincer. Pe viitor va fi mult mai bine, sunt multe lucruri pe care le vom face altfel. Noua ne place sa cantam asa cum ne-ai auzit. Ne completam unul pe celalalt, suntem cei mai mari critici ai nostri. Asta ne-a unit pe noi, sinceritatea. Ne intalnim des, nu doar la concerte si repetitii, ba chiar avem de gand sa ne intalnim si mai mult, sa ascultam impreuna ce apare nou sau ceea ce au facut altii acum multi ani.”

Pentru ca nu ma pot abtine, trebuie sa te intreb: pian sau hammond?

“A, nu stiu, nu pot sa raspund. Amandoua. De fapt, mai nou mi-am descoperit o alta pasiune: rhodes. Mi-am si comandat unul personalizat, de la Vintage Vibe, o firma care vrea sa readuca in atentia muzicienilor elementele acustice. Daca vrei sa fac un top, uite: hammond, rhodes si pian.”

Atras de instrumentele noi, asadar. Si cu preferintele muzicale e la fel? Omar Sosa sau Duke Ellington?

“Ah, si aici e greu. Dar cred ca Sosa. E actual. Cu Sosa am facut un jam session la probele de sunet de la Alba Jazz, i-am imprumutat pianul meu si el ne-a imprumutat sunetistul, asa ca e posibil sa fiu subiectiv.”

Poate ca nu am pus bine intrebarea, totusi. Omar Sosa sau Hiromi Uehara?

“Acum e simplu. Hiromi, fara doar si poate.”

Ilhan Ersahin sau Charlie Parker?

“Ilhan, de o suta de ori. E ceea ce trebuie sa fie acum in muzica. Stiu ca Ilhan n-ar fi existat daca n-ar fi fost Charlie Parker, dar ma uit spre viitor.”

Inainte sa ne despartim, Teo mi-a spus ceva minunat, un lucru care arata cat de mult isi pretuieste colegii si cat de constient e ca bunele si relele (in ceea ce priveste muzica) le duc impreuna, ca o echipa: “Mihai s-a ocupat exemplar de promovarea noului album. A facut PR, grafica, tot ce a fost nevoie ca lumea sa afle de noi si de lansarea noastra. Si noi ne-am implicat, dar nu atat de mult ca el.” E o legatura frumoasa intre ei, iar asta se vede cel mai bine atunci cand esti spectator si ii vezi pe scena: e acea comunicare ce-i va duce departe.

In timp ce transcriu povestile cu Teo, ascult “Touch the Sky”. De fapt, l-am ascultat toata ziua. E o muzica buna, care te indeamna spre visare, te aduce inapoi cu picioarele pe pamant, dupa care te trimite inapoi spre nori. Dar despre asta, intr-un articol separat, cu ceea ce-am simtit eu ascultandu-l si ceea ce mi-a spus Teo despre piese.

Pana atunci, poate va puneti in program lansarea celor de la JazzyBIT: “Touch the Sky” – 2 februarie 2014 ora 19 – sala Ion Vidu. Intrarea e 15 lei fara album si 25 de lei cu tot cu album. Asta pentru cei ce se afla in Timisoara atunci. Ceilalti, mai stati cu ochii pe aici, ca va anunt pe unde mai canta minunatii astia.

*Sursa foto

Tweet