Nuţa

shutterstock_252467017 Nuţa era o femeie blanda. O cunoscusem cand era deja batrana, cu bataturi in palme si fruntea brazdata de riduri. Avea corpul putin diform, de la greutatea care era putin peste limita unui corp sanatos. Dar ce sa fi stiut Nuţa despre sanatate si viata fericita, cand ea nu stia foarte bine pe ce lume se afla.

Mintea ei era a unui copil de 7 ani; un copil care nu fusese dus nici la gradinita, nici la scoala, ca doar nu putea nimeni sa se inhame la a invata un “retardat” sa citeasca, sa scrie cateva litere sau sa mearga singura sa cumpere o paine. Sau macar sa vorbeasca mai clar. Ba mai mult, fusese o povara pentru toti, mai ales ca nimeni nu se astepta sa traiasca mai mult de varsta majoratului.

S-a incapatanat sa traiasca asa cum nu voiau toti ceilalti. In naivitatea ei, in puritatea sufletului, a dat inapoi numai iubire, grija si bunatate. Ei o certau, ea ii iubea. Atata lucru stia, ca noi o ajutam sa duca o viata decenta, desi viata ei numai decenta nu era. Munca la camp (ca avea putere), munci usoare (si multe) prin casa, munca si iar munca.

Se trezea dimineata inaintea tuturor si statea, cuminte, pe marginea patului, pana se mai trezea cineva. Nu voia sa deranjeze pe cineva. Cu mintea ei de copil de 7 ani, nu bea apa seara deloc; sa nu cumva sa aiba nevoie sa se trezeasca peste noapte si sa mearga la baie, asta insemna ca face zgomot, ca deranjeaza.

As fi vrut sa am mai multa minte atunci, la 14 ani. Eu n-o certam, dar nici nu-mi pasa ca o cearta altii. O iubeam, eram “aurul” ei (asa-mi zicea, datorita parului foarte blond), incercam s-o mai invat sa-si tina bine lingura in mana, sa-si mai taie cu cutitul cate o carne mai moale. Uneori ii citeam din “Povesti nemuritoare” si atunci puteam sa jur ca intelege tot ce-i spun, intelege cu claritatea unui om matur si intelept. Dar as fi vrut sa-i spun, macar o data, ca ii multumesc pentru plimbarile lungi prin curtea larga, cand ne purta de mana, pe mine si pe sora-mea (care abia putea sa mearga), povestindu-ne lucruri in limba ei de copil batran.

M-a invatat sa nu rad de nimeni, niciodata. Mai ales de cei inceti la minte. Sa nu ma cred mai buna decat restul doar pentru ca am doua maini, doua picioare si un creier, toate functionale. Sa muncesc fara sa comentez. Sa inteleg ca “handicapat” nu e o injuratura. Sa nu pun la suflet rautatile celor ce nu inteleg ca a rade de numele sau de infatisarea fizica a cuiva nu e un semn de superioritate.

Cand intalniti un om altfel decat voi, opriti-va putin si dati-i o mangaiere sau spuneti-i o vorba buna. Oamenii astia poarta in ei mai multa iubire decat vom intelege noi, astia “intregi”, vreodata.

Foto: Old Woman by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)


5 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *