Intotdeauna am fost de parere ca nici un om nu se poate schimba cu totul, oricat de mult ar incerca. Ca trasaturile noastre de caracter sunt bine definite inca din copilarie si ca, in cel mai bun caz, invatam sa ne controlam defectele, dar nu le vom putea elimina niciodata.

Ma tot gandeam, zilele astea, cat de multi oameni din jurul meu au ajuns, la un moment dat, sa nu-si mai poata controla defectele fata de mine, iar asta m-a facut sa cred, de fiecare data, ca nu stiu sa “citesc” un om atunci cand il intalnesc. Firea mea e atat de deschisa incat acord incredere fiecarui om intalnit si apoi incep sa tai, pe masura ce omul acela imi inseala increderea.

E foarte ciudat sentimentul pe care il ai, dupa o vreme (destul de lunga) in care ai incercat sa cunosti un om, iar apoi iti dai seama ca omul ala e o necunoscuta mai mare decat daca ai vedea o figura oarecare pe strada, indiferent de ceea ce ati trait impreuna. Mi s-a intamplat asta cand am divortat si mi s-a mai intamplat o data cu o prietena foarte buna, cu care am trait atatea momente bune si rele incat, atunci cand ea a devenit rea si insensibila, am fost bulversata.

Probabil ca si eu, la randul meu, am provocat dezamagiri cand a fost vorba sa-mi arat defectele. Pentru ca le am, sunt multe si, cateodata, imposibil de controlat. Mai ales atunci cand, luptand pentru ceva ce-ti doresti din tot sufletul, nu-ti permiti sa le lasi sa iasa la iveala, pentru ca ai pierde tot ceea ce consideri important. Insa, cred eu, intotdeauna am vrut sa cred ca sunt capabila sa recunosc ca nu sunt perfecta si sa indrept ceea e am facut rau.

Perfectiunea nu exista si nu te face fericit. Ba din contra, esti mai nefericit ca niciodata, cautand-o. Si cred ca singura maturitate pe care o poti obtine cu adevarat e sa admiti ca poti gresi, poti sa pierzi si poti sa cazi atunci cand totul pare ca e pe culmile fericirii. Ca in viata nu poti sa controlezi totul si ca oamenii sunt asa cum sunt. Sa inveti sa-i iubesti cu defecte si sa te desprinzi atunci cand defectele alea pun in suflet o amaraciune care te intuneca si te face sa te refugiezi in promiscuitate.

Sa pleci cand indiferenta te ucide.

Ca-s multe si, cateodata, enervante. Dar mi le iubesc pe toate, cu pasiune, ca-s ale mele. Partea proasta e ca imi descopar tot mai multe, pe zi ce trece.

Prima ar fi personalitatea mea de zi cu zi. Zi normala, fara evenimente majore, in care ma trezesc dimineata, imi fac o cafea si purced la dat telefoane. Sunt calma, relaxata, rad, ma enervez, nimic iesit din comun. Mai arunc un ochi pe interneti, mai pun o muzica de fundal, mai plang ca n-am timp de citit, chestii de astea, lejere. Astea sunt zilele in care imi place sa vorbesc cu sora-mea, sa radem de diverse chestii, sa cant prin casa si sa fac curatenie.

Apoi sunt eu, cea profesionala. Vorbesc la obiect, dar nu uit sa strecor niste zambete, ca doar nu faci vanzari uitandu-te, sec, in ochi clientului. Destul de transanta, incerc sa imi stapanesc emotiile atunci cand lucrurile nu se intampla cum vreau eu sau atunci cand se intampla prea bine. Femeie fiind, mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu avansurile unora dintre clienti, dar am invatat sa le fac fata si sa ma fac ca nu pricep unele aluzii. Oricat de “pe fata” ar fi fost.

Nebuloasa contra-timp. Ca taifunu’. Ma irit din orice rahat, desi pana acum am invatat ca nu trebuie sa arat asta. Sunt o bomba cu ceas care poate exploda oricand. Acum vreo 5-6 ani, pe vremea cand lucram cu Orange, aveam de predat in data de 3 ianuarie un inventar general al magazinelor care se aflau sub obladuirea mea. Cand am ajuns la birou in data de 3 dimineata si am vazut ca doar 2 magazine din 11 au trimis inventarierea, am facut “exploza”. 17 oameni au avut penalizari la salariu, dar nici n-au mai intarziat vreodata cu vreun raport

Eu mai si beau, asa, sporadic. Si e asa simpatica femeia aia care iese la suprafata dupa trei nefiltrate, de nu va dati seama. Mie imi vine sa rad intotdeauna, dupa ce ma trezesc. Ca atunci cand beau, n-am nici o apasare pe lumea asta. Si fac toate prostiile, zici ca-s un copil ca si-o descoperit ce stii ce jucarie. Cateodata ma mai supar, ca sunt oameni care nu stiu sa se joace cu mine, dar no, n-ai ce-i face. A, era sa uit: cand am starea asta, imi pasa cel mai putin ca sunt femeie, nu vreau decat sa dansez si sa ma simt bine.

Partea intunecata e atunci cand sunt semi-depresata. Ca total n-am fost niciodata, Doamne-ti multam’. Am o alura de gri in jurul meu si nu vreau sa vad pe nimeni. Nu ma dau pe blog, nu ma dau pe twitter, nu ma dau pe messenger, nu raspund la telefon. MAxim doua zile, ca dupa aia imi revin. Ce e mai ciudat e ca niciodata nu am un motiv pentru ca aceasta personalitate sa iasa la suprafata. Pur si simplu ma trezesc cu capsa pusa.

Nebuloasa care va scrie azi e aia entuziasmata si fericita. De ce? Cine stie. Poate pentru ca ma bucur ca pot sa fac ceea ce mi-am dorit. Poate pentru ca am vazut ca orice decizie gresita am luat in viata, pana la urma s-a dovedit a avea un efect benefic. Poate pentru ca am invatat ca momentele de fericire pura sunt atat de rare incat ma bucur de ele cat de mult pot.

Si poate pentru ca azi am ascultat piesa asta:

Si ficatii, dar mai putin. Ca am descoperit berea nefiltrata. Bine, o stiam io de mai demult, dar de vreo luna incoace torn in mine cantitati industriale. Pentru ca e cald. Sau pentru ca e foarte. La orice eveniment, orice as sarbatori (inclusiv pedichiura proaspat facuta), “imi dau” o nefi.

Vinerea trecuta povesteam unui prieten cam cat de tare m-am distrat joi noaptea si am observat ca, atunci cand a venit vorba de bere, i-am explicat in ore, nu in cantitatea bauta. A fost ceva de genul: “ba, am baut bere 4 ore si dupa aia am fost in club si am dat-o pe whisky”. Da, da, dormit doua ore, rau ca la caini, jur ca nu mai beau niciodata, a fost exact ca oricare alta betie.

Azi-noapte am baut iar nefiltrata. Iar ma jur pe toti sfintii ca nu mai beau, ficatul da in mine necontenit, de cand m-am trezit. Capul doare, concentrarea are de suferit, dar ce bine ca nu tre sa ma stresez prea tare pe chestia asta.

Asa ca, dragii mei, cred ca reiau cronicile de crashma. Pentru ca pot

Mi-a dat Bobby o leapsa. Faina leapsa, ca io numa’ de astea fac ;). Trebuie sa scriu despre locul meu preferat din Romania, lucru destul de dificil de facut, pentru ca sunt atatea locuri frumoase, incat nu mi-ar ajunge o saptamana sa scriu despre toate. Insa unul singur le bate pe toate: locul copilariei mele.

Cand aveam doar cateva luni, bunicii m-au luat cu ei in tabara de copii unde erau administratori. Erau destul de scurte perioadele in care eram cu parintii, pentru ca, pe vremea aia, era destul de greu sa lucrezi in 3 schimburi si sa ai grija si de un copil. Asa ca marea parte a copilariei mi-am petrecut-o la Santa, la 4 kilometri distanta de Paltinis, intr-un loc care si acum pare rupt din rai.

Locul are vreo 10 cabane de toate, incluzand si cantina plus bucataria, cabana padurarului si cabana administratorului. Pana acum vreo cinci nici una din cabane nu era renovata, focul se facea tot cu lemne, iar spalatul pe ochi se facea la jgheaburile metalice din apropierea cabanelor. In jurul locului e doar padure, de brazi, cu multe locuri in care se gaseste zmeura. De afine nu mai vorbesc, sunt atat de multe tufele alea incat sunt foarte mari sansele sa le strivesti in timp ce mergi prin padure.

Da, iubesc locul ala atat de mult incat mi-am pus poza uneia din cabane pe cardul meu cel personalizat. De cate ori merg acolo ma simt copil, fara griji, fara nimic care-mi intuneca trecutul sau viitorul. Si cel mai drag lucru pe care mi-l amintesc e felul in care se supara bunicul meu pe mine cand dispaream ore in sir prin padure, iar el ma cauta innebunit de spaima ca as putea sa intalnesc vreun lup sau vreun urs.

Imi pare rau ca nu am poze de atunci, dar am cateva facute anul trecut, de Pasti, cand am dat o fuga sa vad micul meu colt de rai.

As vrea sa mai aud povesti frumoase despre locuri din Romania. Cristi, Richie, Clawd?

Simplu. Se da o femeie, zapacita din cale afara si sigura ca pe ea n-o va prinde ploaia niciodata. Nici atunci cand nori amenintatori se apropie si tunetele se aud de parca ar fi in blocul de vizavi, ea e sigura ca va ajunge oriunde, fara s-o ploua.

Cand stropii de ploaie incep sa cada, ea va merge mai departe, ca no, mai are putin si ajunge. Ca o trecut pe langa doua statii de taxi si s-o uitat la ele asa, cam ca la o piesa de muzeu. Cand isi da seama ca stropii s-au transformat intr-o adevarata perdea de apa, e prea tarziu: semnal la telefon nu mai exista, iar scara aia de bloc e cam la 20 de metri departare. Destul cat sa se ude pana la piele.

Ploaia trece, ea isi stoarce apa din par, haine si alte alea si porneste spre intalnirea care a facut-o sa iasa din casa, in primul rand. Noroc ca intalneste prieteni, care nu rad (prea tare) de parul ud-ud si hainele din care picura apa.

Dupa intalnire, are voie sa caute un magazin si sa-si cumpere un alt set de haine.

Mai, ce sa va spun, zilele astea sunt foarte dezamagita de multi din jurul meu. Cred ca am auzit de cel putin 100 de ori “dar de ce te-ai luat de aia, nu trebuia, nu era cazul, oamenii au o parere, lasa-i sa si-o exprime etc”.

Se pare ca nimeni n-a inteles ca eu n-am avut probleme cu critica evenimentului, ci cu faptul ca am fost atacata EU si lipsa de experienta in domeniul organizarii de evenimente. Cum ar veni, ar fi trebuit sa tac din nou, sa nu spun nimic, sa las oamenii sa zica orice si sa trec mai departe.

Cateodata nu se poate. Cateodata e bine sa spui ce ai pe suflet si sa arati oamenilor ca esti om si ca lucurile de rahat care se spun despre tine ating si dor. Ca aici, pe blog, nu poti fi tot timpul vesel si ca mai transmiti si lucruri negative, ca doar asa e viata.

Nu sunt omul care sa inghita si sa mearga mai departe, pentru ca nu sunt romanul tipic. Nu sunt omul care sa taca la nesfarsit, pentru ca nu vreau sa ajung la 40 de ani cu niste frustrari mai mari decat blocurile comuniste construite de Ceausescu.

Iar daca am ceva de spus, o sa spun, intotdeauna. Ca, daca gresesc, stiu sa imi cer si scuze, nu afirm ca detin adevarul absolut. Inteleg ca sunt om, dar mai inteleg ca fac foarte multe si pentru sufletul meu, nu doar pentru faima si bani. Iar daca ceea ce am facut eu a ajuns la un singur om si acel om duce povestea mai departe, e de ajuns.

E tare pacat ca s-a ajuns la asemenea discutii si imi pare rau ca m-am lasat tarata in mocirla celor care detin adevarul absolut. Insa, spre deosebire de ei, eu tocmai am iesit din ea, si o sa-mi vad mai departe de proiecte, cu siguranta omului care a trecut prin multe si care a muncit pentru ceea ce e acum.

Bine am revenit!

De vreo trei saptamani incoace urmaresc “How I Met Your Mother”. Am ajuns la sfarsitul sezonului 5 si inca nu m-am plictisit. Mai ales ca, un episod din trei are o cate o chestie pe care ori am trait-o si eu, ori am vazut-o la altii. Deci, e destul de amuzant sa vezi o alta perspectiva a anumitor momente din viata.

Unul din episoadele care m-au amuzat teribil e cel in care Ted, burlacul de 30 de ani, indragostit de ideea de a fi indragostit, intalneste o femeie foarte misto, care ii explica frumos ca nu poate avea o relatie cu el “acum” pentru ca deja e cu cineva. Acel cineva e prezentat intr-o lumina proasta, dandu-i sperante false indragostitului Ted care va sta cateva saptamani bune prins in carligul frumoasei.

Acum, toata treaba asta cu carligul, am trait-o fiecare dintre noi, cel putin o data. Tin minte cat de greu mi-a fost mie sa scap din carligul unui om care ma tinea aproape doar pentru ca s-ar fi putut sa nu gaseasca ceva mai bun si atunci as fi fost femeia perfecta. Din pacate, eram atat de indragostita incat nu mi-am dat nici o clipa seama ca as putea fi un fel de plan B. Si nu numai ca nu-mi dadeam seama, dar n-am ascultat nici ceea ce imi spuneau prietenii sau ceea ce imi striga ratiunea. Pur si simplu mergeam inainte.

Ca sa scap din carlig, am schimbat orasul si nici asta n-a fost in totalitate eficient, a mai durat ceva timp pana sa ma rup de tot. Da, da, toata lumea face greseli, iar eu n-am fost scutita de asta. Singura problema e ca, desi nu repet greseala asta, tocmai am realizat ca fac alta, si mai mare. Si asta nu-i bine deloc

Calatoriile ultimelor saptamani mi-au dat ocazia sa petrec mult timp cu mine si cu gandurile mele. Era de asteptat, avand in vedere ca doar la ultima excursie a trebuit sa fac 1200 de km intr-un tren.

Sunt multe si mari greselile pe care le-am facut. Si mai multe sunt incercarile de a repara lipsa inspiratiei de moment care m-a facut sa aleg in mod nefericit unele sau altele. Nu e placut sentimentul asta in care realizezi ca era mai bine daca faceai alta alegere la un anumit moment. Cu toate astea, n-am regrete, pentru ca am trait cu fruntea sus intotdeauna, oricat de greu ar fi fost.

Cea mai trista constatare este ca mi-am pierdut veselia. Umorul meu, oarecum proverbial in cercul meu de prieteni (trecuti sau actuali), a trecut de parca n-ar fi fost. Sunt ursuza si nesuferita si am cerinte exagerate de la cei din jurul meu, tocmai ca sa compensez lipsa de cerinte din cealalta parte a vietii. Cateodata ma intreb de ce dracu’ nu pot sa pun un echilibru, dar mai mult de atat nu fac.

Iminenta luarii unei decizii ma apasa tot mai tare, insa teama de mine ma impiedica. Ma cunosc si stiu ca ma hotarasc greu, dar atunci cand o fac, e definitiv. Chiar vreau sa schimb multe (m-o apucat acum, la batranete) pentru ca nu-mi place deloc starea de lehamite pe care o am de vreo luna incoace.

Sunt o femeie puternica, dar sunt mai fragila decat crede multa lume. Asta e, probabil asta mi-e farmecul. In ultimul an mi-am dorit ceva foarte mult, am crezut ca am ce-mi doresc si acum realizez ca n-am aproape nimic. Si pentru ca implinirea unor dorinte tine de renuntarea la altele, asta o sa fac si eu, oricat ar “costa” asta.

In primul rand pentru ca nu vreau. Mie mi se pare ca Facebook-ul este, la fel ca majoritatea site-urilor de socializare, un fel de matrimoniale pentru pitzi si coca. Ok, poate exagerez, dar pozele vazut la un moment dat pe HI5 si care, apoi, au mugrat spre Facebook, sunt chiar graitoare. Mno, deci asta e un motiv.

Alt motiv ar fi ca, in ceea ce priveste socializarea online, am destule conturi pe tot ce misca. Am Twitter, blog, messenger, mail (vreo 4, chiar) si telefon mobil. Cred ca sunt destul de expusa si asa, fara Facebook, iar un cont pe minunata retea n-ar face decat sa ia si umbra de intimitate care mi-a mai ramas.

Mi s-au dat multe motive pentru care ar trebui sa am cont. Cum ca mi-as creste numarul vizitatorilor pe blog. De acord, dar eu cred ca numarul lor e mare, oricum, cei care sunt interesati de ceea ce fac, scriu etc, ma urmaresc deja pe twitter sau ma au in reader.

Mi s-a mai spus ca am posibilitatea de a-mi gasi prieteni vechi, fosti colegi de clasa sau oameni cu care am stat la coada la paine pe vremea lui Ceausescu. Si acum intreb io, ca prostu’: daca nu pastrez legatura cu oamenii aia, probabil ca am avut un motiv, de ce m-ar face un site sa gasesc motive de prietenie?

Nu spun ca n-o sa-mi fac un cont niciodata. Spun doar ca, deocamdata, prefer sa stau fara. Sper ca explicatiile astea au fost suficiente si ca o sa ma lasati sa-mi duc linistita viata, fara sa ma intrebati de cel putin 10 ori pe zi: “Dar tu de ce nu-ti faci cont de Facebook?”

Aveam 7 ani, eram in clasa I. Abia invatasem cateva chestii despre cifre si litere si despre cum se citeste ceasul. Sau aproximativ cum se citeste, ca nu intelegeam io foarte bine cum e cu orele alea. Intr-o vineri, la terminarea orelor, am fost anuntati ca sambata vom fi scutiti de scoala pentru ca vom merge cu clasa sa vizitam gradina zoologica. Ce bucurie mare! Eram chemati sa ne adunam cu totii in fata statiei de autobuz (pentru ca plecam cu un autobuz de oras), la ora 9 fara un sfert fix.

Foarte entuziasmata, am mers acasa si i-am spus mamei ca merg in excursie. Insa, cand am spus la ce ora trebuie sa fiu in statie, am spus ora 9 si un sfert. Mamei nu i s-a parut nimic suspect, a banuit ca mergem cu un autobuz special al scolii si, a doua zi dimineata, m-a luat frumos de mana si m-a dus la autobuz. Era ora 9 si un minut si am ajuns la timp, sa vad cum autobuzul se indeparta de mine si pe colegii mei facandu-mi cu mana, veseli.

N-o sa uit niciodata tristetea aia. In acea zi, m-am dus la bunicul meu si l-am rugat sa imi explice tot ce stie despre ore, minute si secunde, ca sa nu mai intarzii niciodata, nicaieri. Si pentru ca eram atat de suparata, ai meu s-au hotarat ca in ziua urmatoare sa mergem impreuna in Dumbrava Sibiului, la muzeul satului si sa ne dam cu barca pe lac. Cred ca ziua aia a ramas una dintre cele mai frumoase zile de care imi amintesc.

Morala? Asta daca exista una. Cand pierzi un autobuz, intotdeauna se intampla lucruri care iti readuc zambetul pe buze. A fost prea tarziu pentru excursia mea impreuna cu colegii, dar in ziua urmatoare am putut sa rad din nou, gasindu-mi fericirea intr-un fel atat de simplu.