Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.

Ma trezesc. Futu-i, iar e fara un sfert deja. Sar in papucii de casa, trag niste haine din dulap si ma intorc spre pat. Ma uit la el cum doarme si imi vine sa-i dau un ghiont, sa-l trezesc. Pe de alta parte, il vad cat de linistit doarme si ma bucur ca nu-i treaz, ca amandoi suntem ciufuti dimineata.

Merg la baie, fac toaleta de dimineata si…sunt gata de plecare. Dar nu pot pleca fara laptop si iar tre sa intru in dormitor. Imi iau laptopul cu cata grija pot si gata sunt. Ma incalt si ma uit pe geam: ce zi e azi? Parca trebuia sa fim undeva pe la mijlocul lui martie, dar afara e peisaj de “Jingle Bells”. Si, probabil, e frig rau.

Ajung la masina, noroc ca am parcat in fata scarii. In namol. Ce naiba, aseara nu era acolo. Namolul, zic. Iau frumusel maturicea pentru zapada si da-i si lupta. De data asta nu eram in tocuri, dar orisicat, nu mi-am dorit noroi pe cizme. Deloc.

Curat masina, plec, in sfarsit. Ajung la birou. Parchez in balta si ma dau jos din masina nestiind ca urmeaza sa fac o baie racoritoare la picioruse. Viata e minunata. Parol!

Mic PS offtopic: particip la concursul de pe Ebucataria. Regulamentul pentru votare se gaseste aici, iar votul se poate da aici, cu click pe stelute (toate cinci, daca va place). Multumesc. Daca o sa castig, promit o masa delicioasa si lipsita de calorii, colesterol si alte chestii daunatoare

Teoretic, e primavara. Practic, avem intre 2 si 4 grade afara. Asta la noi, ca la Bucuresti ninge de rupe. Desi e atat de frig, eu simt cum lumea se trezeste la viata ca dintr-un somn greu, mai greu, mai timid, dar cu o forta care incepe sa se simta tot mai tare.

Si eu ma trezesc. In ultima luna, viata mea s-a schimbat complet. La fel si perceptia despre oamenii din jurul meu. Ma simt mai stapana pe mine decat m-am simtit vreodata. Ma implic in tot felul de proiecte, am avant si energie si incep sa ridic capul, sa vad ce fac oamenii si sa le simt pulsul.

Azi, acum, o iau pe alta cale. Din nou singura, puternica, bataioasa, asa cum m-am redescoperit in ultimul an. Am de trimis multumiri catre un singur om care, prin felul lui de a fi, mi-a readus aminte cine sunt.

La multi ani, mie, bine m-am regasit!

Probabil o sa-mi pun multa lume in cap cu articolul asta, dar no, ideea nu-mi da pace de cateva zile deja.

Cum stateam io intr-o zi si butonam cocalari.com, dau de un videoclip cu niste pusti care erau la un chef si dansau. Nush exact ce muzica e, ca l-am vizionat pe mute si nu mai mult de 20 de secunde. Clipul in sine nu e atat de important, ideea e ca acei copii (nu cred ca aveau mai mult de 15 ani) se prosteau EXACT la fel cum ne prosteam si noi pe la chefuri. Si eu dansam la misto, ba chiar inventasem niste stiluri de dans aiurite carora le dadeam niste nume care mai de care mai idioate. Diferenta intre noi si astia micii de acum e ca nu aveam la dispozitie camere de luat vederi si Youtube, ca sa ne upload-am aberatiile.

Imi aduc aminte ca am fost un copil dificil. L-am luat pe “nu” in brate de cand am stiut sa gandesc pentru mine. Orice zicea mama era de cacat, orice zicea tata era naspa. Sufeream in draci cand mi se spunea ca n-am voie sa ies decat pana la ora 19, in timpul iernii (da, da, pana si in liceu se intampla asta). Exact asa sufera si adolescentii din ziua de azi, numai ca lor li se spune emo. Ma gandesc ca as fi ascultat si Tokio Hotel, daca existau la vremea aia. Din fericire pentru mine, am intrat la liceu in anul in care a murit Freddie Mercury si toata lumea asculta Queen. Suna cinic, dar asta e adevarul.

N-aveam crashme de fitze in care sa ma duc sa-mi expun nurii, dar aveam excursii. La Paltinis, de regula, ca acolo puteam sa stam trei zile si sa nu trebuiasca sa ne trezim din betie. Sau din facut tot felul de tampenii, gen mers pe acoperisul cabanei, prin zapada, ca asa aveam noi chef. Erau destul de rare aparatele foto pe vremea aia, de aia nu avem poze. Nu ca, in prostia si copilaria noastra, nu ne-am fi facut. Doar nu aveam cu ce.

Noi, cei trecuti de 30 de ani, spunem intr-una ca “astia micii” nu mai pun mana pe o carte, nu mai stiu ce e ala un film romanesc de calitate, nu se mai joaca afara, nu au altceva in cap decat jocuri pe comp si internet. Noi nu aveam de ales, trebuia sa batem mingea in fata blocului, ca atat puteam face, dar acum, ca suntem oameni mari, vorba ceea, oare nu alegem internetul in detrimentul cartilor si al plimbarilor in aer liber?

Nu zic ca e in regula tot ceea ce se intampla cu adolescentii de azi. In continuare cred ca sunt niste mici retarzi care vor sa treaca prea repede prin niste etape, care refuza sa-si traiasca varsta si care n-au chef sa faca exact ceea ce ar fi normal sa faca la anii lor: sa se bucure de fiecare minut, fara sa incerce sa para mai mari si mai importanti.

Spun doar ca parca n-ar trebui sa ne luam atat de niste copii care isi pun niste poze sau un film pe cate o pagina personala. Poate ca ar trebui sa-i vedem pe aia care, maturi fiind, se comporta ca niste mici cretinei si se expun aiurea. Ca astia mai micii ar avea, totusi, niste circumstante atenuante.

…o pauza. O zi, o saptamana sau o luna. Sau, poate, un an sabatic.

I’ll be back

Continuam sirul discutiilor serioase pe acest blog deosebit, in ciuda soarelui de afara. Azi am o stare minunata, viata mea e perfecta (macar pentru cateva ore), dar simt nevoia de a mai starni ceva controverse cu nebulozitatile creierului meu.

Avem o problema. Ipotetic vorbind. O problema care se contrazice, oarecum, cu principiile dupa care te-ai ghidat o viata intreaga. Ratiunea spune ca nu poti s-o ignori, doar nu te-ai straduit atatia ani sa-ti construiesti o personalitate solida pe care acum s-o dai s-o manace cainii; pe de alta parte, partea de creier care gandeste cu inima, spune sa-ti vezi de treaba ta, ca oricum simturile iti spun ca aceasta problema se va rezolva de la sine.

Am fost intotdeauna un fan al lui Blaga. Al filosofiei lui, mai exact, care spune ca Liberul Arbitru este ceea ce avem noi mai de pret ca oameni. El ne explica in Teoria cunoasterii, despre cele doua tipuri de cunoastere: ontologica si gnoseologica. Pe scurt, prima se refera la partea onirica a existentei noastre (a incerca sa intelegi lucrurile prin prisma viselor, intuitiei, simturilor), iar a doua este acea cunoastere care are la baza stiinta exacta, intelegerea lucrurilor prin fapte concrete si teorii bine stabilite. Am fost fascinata cand am inteles ca sunt multe in lumea asta pe care nu trebuie sa le cercetezi atat de adanc incat sa le strici scopul.

A intelege ceea ce se intampla, poate fi, de multe ori, nociv. A cauta concretul si exactul din spatele unor lucruri, poate aduce mai multa suferinta, de multe ori, inutil. Pe de alta parte, aviditatea mea de cunoastere s-a transpus in viata reala, dorindu-mi intotdeauna sa aflu TOTUL. Stiind cu certitudine ca acest “tot” imi va distruge anumite convingeri.

“Crede si nu cerceta” este un dicton biblic in care eu nu am crezut niciodata, desi, culmea, cred intr-un Dumnezeu invizibil. Daca mi se intampla minuni, le intorc si le rastorn pe toate partile pana cand reusesc sa le dau un inteles, un sens, un punct de pornire. S-ar putea spune ca sunt adepta “cunoasterii gnoseologice”, am nevoie de baza pentru a crede ceea ce se intampla. Chiar daca sunt convinsa ca minuni se pot intampla, am o convingere cruda cum ca acele minuni nu mi se intampla mie.

O sa incerc sa schimb asta. Pentru ca, nu-i asa, “sa nu strivesti corola de minuni a lumii” si “sa nu ucizi, cu mintea, tainele ce le intalnesti in calea ta”, presupune o adevarata provocare…

Azi nu ma mai enerveaza nimic. Sunt o leguma, ca de-o vreme incoace nu mai (prea) mananc. N-am idee de ce. Insa am observat ca, de cand nu mai am aceasta activitate necesara, dar plictisitoare, sunt si mai zapacita decat in mod normal.

De dimineata, evident, eram chinuita de somn. Ca nici sa dorm nu prea mai pot. Cand m-am imbracat, mi-am luat jumatate din haine pe dos. Am mai pierdut vreo 10 minute sa-mi dau seama de ce nu stau cum trebe. Am realizat ce se intampla abia cand incercam sa ma inchei la pantaloni si nu gaseam fermoarul. Nici n-aveam cum, ii luasem invers…

M-am urcat in masina si asteptam sa se dezabureasca geamurile. Insa minutele treceau si geamurile erau la fel. Lucru normal, de altfel, daca nici nu dadusem drumul la dezaburire. In trafic, am fost, ca niciodata, extrem de calma. Aveam o doamna in fata mea, cu un Citroen micut, dragut. Am mers in spatele ei pret de cateva semafoare. I-a murit motorul la fiecare pornire de la semafor. Era simpatica, draga de ea, cum se tot uita in oglinda retrovizoare, sa vada cine o injura. Dar eram doar eu, calma si plutind in lumea mea.

La birou, mi-am facut cafeaua si asteptam sa se aprinda laptop-ul. Poate de la Dumnezeu sa se aprinda, ca eu nu apasasem butonul de “on”. Tot atingeam touchpad-ul, ca nush de ce aveam impresia ca monitorul intrase deja in “screen saver mode”. Mi-am deschis fisierele si m-am apucat de treaba. pana acum, n-am mai facut nici o chestie ciudata, dar e foarte devreme inca.

Si am dor de duca.

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

Cateodata ma gandesc ca am inceput sa am prea multe momente in care ma simt normala printre nebuni. Evident, ceilalti sunt nebuni, nu eu. Normalitatea mea se transforma, incet incet, in zid de beton, care ma rupe de lume.

Vreau sa iubesc, incerc sa fac asta si, totusi, parca ma retine ceva. Am momente cand ma simt redusa la un prezent pe care nu mi-l doresc, am zile in care incercarile care vin peste mine sunt coplesitoare. Bantui, bajbai, insa o fac cu siguranta femeii care a trecut prin atatea, incat stie sigur ca nimic n-o mai da jos de pe picioarele lungi.

Traiesc clipe, mintea mea faureste un viitor pe care il doreste si nu stie daca il vrea. Coplicat? Deloc, doar un joc de cuvinte. Viitorul asta inseamna compromisuri si certitudini pe care n-am nici cea mai vaga idee daca mi le pot asuma, cu toata linistea din suflet pe care o simt acum. Caci, in toata nebunia mintii mele, un val de liniste si serenitate s-a asternut, doar ca sa-mi arate ca imi fac griji degeaba si ca inima trebuie ascultata.

Sunt omul care sta in umbra, in ciuda firii mele expansive. Sunt femeia care prefera discretia absoluta, fara sa ia in seama faptul ca, datorita felului in care isi ascunde oarecum statutul, isi pericliteaza sanatatea relatiilor cu cei din jur. Si adun frustrari, pe care mi le exprim in cele mai neportivite momente. Ajung sa ranesc si sa rabufnesc pe cei dragi, pentru ca aceste frustrari imi alimenteaza neincrederea in mine si in ceea ce sunt.

Nu stiu ce s-a inteles din cele de mai sus. Poate ca nimeni nu trebuie sa inteleaga nimic. Poate ca aici si acum am spus totul. Poate ca femeia puternica nu stie sa fie puternica decat in fata raului, iar in fata binelui ajunge sa se dezechilibreze pentru ca nu stie sa-l primeasca in suflet, nu se poate adapta la ideea ca, totusi, exista lumina si tocmai a gasit-o. Poate…

Azi is iritata. Mno, si ce altceva-i nou, ca doar starile astea sunt relativ normale pentru mine. M-am trezit prost dispusa, tarziu (se pare ca n-am nimerit butonul de snooze, asa cum ar fi trebuit) si am stat tamp in fata dulapului, cu o singura intrebare in cap: “si io cu ce ma imbrac?” Am inceput sa injur ca nu-s genul ala de femeie care stie cu trei saptamani inainte ce va purta joi, la munca.

Bineinteles, m-am luat de la un vis. In care am simtit din nou nervii aia cumpliti de pe vremea cand relatia mea cu fostul meu sot era pe duca. Mi-am adus aminte cum imi spunea senin, neste treburi, despre care ulterior aflam ca nu-s chiar asa. Ca asta mi-e blestemul, mama lui de blestem: sunt unul dintre oamenii aia care nu vor sa stie chestiile care i-ar putea rani, nu pun intrebari, nu se intereseaza. Si care, totusi, afla, absolut intamplator, cum stau lucrurile.

Drept urmare, am sa le dau un sfat celor din jurul meu, desi aia vizati sigur nu-mi citesc blogul: fratilor, incercati sa nu ma mai duceti cu zaharelul, ca in 8 cazuri din 10 tot voi v-o luati peste bot. Nu-mi mai spuneti ca ne vedem la ora cutare, apoi sa ma sunati la doua ore de la ora stabilita cu scuze ca vai cata treaba ati avut si apoi eu sa aflu ca, de fapt, ati fost in alta parte. Ca nu ma deranjeaza sa-mi spuneti ca se amana, atata timp cat imi spuneti.

Nu ma mai luati de proasta, ca nu tine. Ah, ce nervi am…