Sambata trecuta am avut prima sesiune de pitching din cadrul actualei editii Startupdays. Ce oficial a sunat asta, dar pentru ca facem ceva foarte serios, va trebui sa va comunic rezultatele pe un ton la fel de oficial. Sau nu, depinde de cheful care ma apuca pe parcurs.

Cum a fost Oradea? Nu asa cum ne-am fi asteptat. Insa, vorba Cristinei, sper sa nu apuc momentul in care o sa fiu vreodata multumita de vreun eveniment la care fac parte din organizare. De ce nu a fost asa cum am fi vrut? Au fost putini participanti, mult prea putini pentru dorinta pe care o auzeam exprimata pe bloguri, forumuri si alte cele. E ceva de genul: “daaa, haideti si la noi, pe noi nu ne remarca nimeni pentru ca nu suntem din Bucuresti”, insa atunci cand se ofera sansa, multi nu stiu sa profite de ea.

Cei care au venit, au fost foarte interesati de ceea ce se intampla acolo, iar ideile prezentate au foarte mare potential. Juriul si-a facut treaba impecabil, iar la sfarsit i-am vazut incantati de tot conceptul proiectului. Probabil ca asta e motivul pentru care Eric Prenen a venit la noi, inainte sa plece, ne-a strans mana si ne-a spus: “See you in Timisoara. This jury will come”.

Ne pregatim asiduu de Sibiu. Avem emotii, ca intotdeauna, pentru ca am vrea ca Sibiul sa vina mai pregatit, cu mai multe proiecte si mai multi participanti. Pana la urma, e vorba de o finantare de 20.000 de euro, asta ar trebui sa fie un motiv suficient de bun pentru ca oamenii cu idei sa fie impulsionati sa-si prezinte posibilele afaceri.

Vom fi in Paltinis, in data de 4 septembrie 2010, la Casa Turistilor, incepand cu ora 11, unde va asteptam cu nerabdare si curiozitate. Vom pleca din Sibiu, de la Sala Transilvania, la ora 10. Programul il gasiti aici.

TIFF si FITS au inceput in aceeasi zi: 28 mai 2010. Pe langa faptul ca, o minima incercare de “gentlemen’s agreement” s-ar fi impus (adica Tudor Giurgiu sa-l fi sunat pe Chiriac si sa se puna de acord in privinta datelor de incepere ale festivalelor), directorul TIFF a iesit cu o declaratie cel putin socanta, la prima conferinta de presa a festivalului: filmul a primit mai putini bani decat festivalul de teatru, deci e normal sa ne asteptam la mai putini oameni decat am dori. Pai cum sa faci o asemenea declaratie? Mi s-a parut jenant ca un director de festival sa dea o directie atat de gresita unui eveniment cultural.

In primul rand, nu poti sa compari filmul cu teatrul. Festivalul de teatru de la Sibiu a adus 350 de trupe. Asta inseamna ca le-a adus, le-a platit, le-a cazat, le-a dat sa manance etc. Pe langa asta, staff-ul FITS are nush cate sute de oameni. TIFF ce a facut? A adus actori, regizori, scenaristi, machiori, sunetisti, cameramani ai fiecarui film? Cum sa compari doua chestii care, chiar daca apropiate ca mesaj, sunt atat de diferite ca si organizare? Cum sa TE compari cu o personalitate atat de impozanta ca si cea a lui Constantin Chiriac? Pai Chiriac s-a dus la sponsorii lui din strainatate si a adus bani de acolo, Tudor Giurgiu de ce nu se zbate pentru festivalul lui?

Cireasa de pe tortul putrezit al lui Tudor Giurgiu a fost declaratia data in Ziua de Cluj, pe care va rog sa o cititi in intregime. Cum se tanguie el ca nu are sprijinul autoritatilor, cum plange ca Sibiul poate si Clujul nu, cum este foarte trist ca va trebui sa instraineze festivalul. Cu alte cuvinte, cum face ceva pe eforturile clujenilor de a face cunoscut festivalul (numai eu vad in fiecare zi nenumarate tweet-uri si articole pe tema asta).

Am dat cateva telefoane prietenilor mei din Cluj sa intreb ce reclama si-a facut TIFF pe strazile Clujului. Raspunsul a fost: cateva afise. M-am uitat pe net sa vad articole scrise despre TIFF si, in afara de cativa bloggeri clujeni si niste ziare, tot din Cluj, nimeni nu scrie despre TIFF. Poate pentru ca banii necesari pentru promovare nu s-au dat nicaieri si au intrat in buzunarul domnului director de festival?

Domnul Giurgiu a calcat in picioare un eveniment cultural pe care l-a creat doar sa-i aduca lui niste profituri. Cei intepati aici sunt clujenii si romanii, in general, in primul rand pentru ca orgoliul lui a fost mai puternic si a crezut ca poate sa anihileze o manifestare de cultura, asa cum e FITS 2010. Apoi ne ameninta ca ne va lua acest festival si il va duce in alta parte.

Felicitari, Tudor Giurgiu, esti unul dintre cei mai mari romani: te milogesti pentru niste bani pe care nu-i meriti si dai vina pe altii daca tie nu-ti ies socotelile. Halal!

PS: cititi la Liviu Alexa un post excelent despre festivalul Clujului.

Am ajuns acasa, dupa trei zile de hoinarit prin Sibiu, in care n-am avut timp sa-mi revad prietenii vechi pentru ca am alergat dintr-o parte in alta, sa nu cumva sa pierd nici un moment din grandiosul spectacol al teatrului.

Am regasit Sbiul schimbat din temelii. Plin de oameni dintre care cei mai multi erau tineri. Sibieni sau pur si simplu romani, nemti, greci sau pur si simplu straini, toti eram deopotriva incantati de desfasurarea de forte pe care o vedeam in jurul nostru. Tot conservatorismul acestei parti a tarii se dusese pe apa sambetei, iar in urma lui au ramas oamenii care sa se bucure de arta.

Am regasit mandria de a fi sibian si mi-am innebunit noii prieteni cu povesti despre fiecare loc in care mergeam. Mi-am reamintit primul spectacol de teatru de papusi, prima vizionare de film de desene animate, prima experienta muzicala live. Pentru ca toate primele mele dati in care am facut ceva notabil, s-au intamplat in Sibiu.

Apoi oamenii pe care i-am intalnit si care sunt intr-un mare fel: Adi, Cristi, Adina, Cristina, Ruxa si altii m-au facut sa simt ca se poate sa intalnesti un om doar de cateva ori in viata si sa-i acorzi incredere fara sa-ti fie teama de esec. Ne-a unit incantarea pentru ceea ce am vazut, pasiunile pentru ceea ce facem si zambetele naturale, fara nici un moment de falsitate. N-am avut de castigat decat niste sentimente sincere intr-o tara in care nimeni nu-ti mai zambeste decat daca vrea sa obtina ceva de la tine.

Asa am vazut eu festivalul: cu zambetul pe buze, alaturi de un omul cu care impart si bucurii si tristeti, de o vreme incoace. A fost weekendul in care mi-am regasit echilibrul, dupa 5 ani de instabilitate de tot felul, dupa ce mi-am pus tot felul de intrebari: am facut bine ca am plecat din Sibiu? e bine ca am ales Timisoara? e bine ceea ce lucrez acum?

E ironic, editia cu numarul 17 a Festivalului International de Teatru are ca tema “intrebari”. Ei bine, eu am gasit raspunsuri in locul pe care l-am lasat in urma mea tocmai pentru ca intrebarile si temerile pe care le aveam erau coplesitoare. Iar acum pot sa merg cu fruntea sus in ambele locuri pe care le numesc acasa: Sibiu si Timisoara.

E aproape ora doua, din nou si eu abia ce am ajuns in camera, de la spectacolele, povestile si plimbarile de azi. Inca ma gandesc daca sa scriu despre spectacole acum sau sa o las pe dimineata, din cauza de oboseala, of course.

Azi am vazut Acasa la tata, un spectactacol marca Mimi Branescu, parte a unei trilogii care am inteles ca e absolut geniala. Va povestesc mai multe dupa ce-mi odihnesc oasele ca sa pot functiona la capacitate maxima.

Update: Gandindu-ma acum la piesa vazuta ieri, mi-am dat seama ca primul act al piesei a fost, parca, scris pentru mine si despre mine. Copilul plecat de acasa se intoarce sa-si viziteze tatal, iar schimbul de replici dintre cei doi si atitudinea fiecaruia (tatal fiind Marcel Iures) a fost atat de natural incat mi se parea ca imi joaca intalnirile cu tata, de cate ori merg la ai mei sa-i vizitez.

E dificil sa vorbesti despre o piesa in care nu s-a intamplat nimic notabil, nu a fost una din piesele acelea care nasc contradictii, nu a fost vreo abstractiune sau veun fel de teatru-experiment, a fost viata pura. Pe scurt, Robert se intoarce in orasul natal, isi reintalneste tatal, cel mai bun prieten din liceu, fosta iubita si un fost profesor. Personajele sunt literalmente rupte din realitate sipuse pe scena, iar, ca spectator, ai ocazia sa asisti la o poveste pe care ai trait-o de nenumarate ori, la fiecare intoarcere in locul copilariei si adolescentei.

Imi dau seama ca Mimi Branescu, cel care a scris piesa, a devenit unul dintre oamenii ai caror lucrari imi plac din ce in ce mai mult. Am vazut Gunoierul, o alta piesa misto de-a lui, am vazut Boogie, film la care a fost co-scenarist, alaturi de Radu Muntean si vreau sa vad si alte piese de-ale lui. Drept e ca nu stiu cand voi mai avea ocazia.

Dupa piesa am luat-o la fuga, de-a dreptul, spre celalalt spectacol, Arta Pura, Arte y Pureza Flamenco Company din Spania, spectacol care m-a lasat cu gura cascata: emotie, dinamism, fibra, sentiment…au fost de toate, O sa va povestesc despre dansatoarea care a dansat bandajata la picior si care si-a scos pantofii (intr-un spectacol in care pantofii sunt imeprios necesari), si-a continuat dansul, iar lipsa lor n-a diminuat cu nimic calitatea spectacolului.

Update: Grea treaba cu flamenco asta. Au fost trei chitaristi, doua voci masculine, una feminine, un dansator si o dansatoare. Timp de doua ore au cantat si au dansat asa cum fac tiganii nomazi cand se opresc la foc, dupa o zi in care s-au plimbat cu carutele dintr-un loc in altul. Era atata tensiune in cantecul lor, atata sentiment in dans, incat am fost, din nou, coplesita de tot ceea ce s-a petrecut pe scena. Dansatoarea avea un picior bandajat si cred ca, la un moment dat, durerea a fost prea mare si a trebuit sa se descalte acolo, pe scena si sa-si continue dansul desculta.

Au fost gratiosi si au transmis atat de mult ca la un moment dat am realizat ca ma strambam si eu a durere, desi stateam foarte confortabil pe scaunul din apropierea scenei. Spectaculoase momente au fost cele in care dansatorul dansa cu atata pasiune incat puteam vedea (Aproape in slow motion) cum sareau stropii de transpiratie in jurul lui. Extraordinar. Au dansat timp de doua ore si ne-au oferit un bis de zile mari.

Seara s-a sfarsit intr-un fel deosebit pentru ca am stat muuult de vorba cu o femeie pe care o ascult si o citesc de aproximativ 10 ani: Cristina Bazavan. Ne-am povestita una alteia planurile de viitor de parca eram niste vechi prietene care s-au reintalnit dupa multi ani. Frumoasa femeie, cu totul.

A fost, din nou, o zi minunata. Pentru prima oara, in patru ani de zile, spun cu mana pe inima ca as mai vrea sa mai stau cateva zile la Sibiu. Dar voi peca azi spre Timisoara, cu certitudinea ca am asistat pentru doua zile, la cel mai frumos spectacol cultural ce s-a facut vreodata in Romania.

In timp ce scriu aceste cuvinte, vad luna pe geam, in stanga mea. Orasul inca se aude, n-a mers la somn. Si credeti-ma pe cuvant cand va spun ca pentru Sibiu ora 1.20 noaptea e o ora la care si frunzele dorm. Insa nu azi, pentru ca azi a inceput Festivalul International de Teatru, Sibiu, editia a XVII-a.

Sunt de-a dreptul extaziata si inca usor “drogata” de efectul primei runde de spectacole. M-am plimbat si m-am mirat toata ziua, am aplaudat frenetic si am chiuit la focurile de artificii. Am inceput cu o plimbare relaxata prin centrul orasului, vroiam sa iau pulsul, sa vad daca toata lumea e bucuroasa de oaspeti si daca oaspetii se simteau primiti asa cum trebuie. Am nimerit in Piata Mare exact la o repetitie pentru unul dintre cele mai misto momente artistice pe care le-am vazut vreodata: un ansamblu instrumental din Franta, care cantau (cu instrumente cu tot) suspendati, tinuti in curele de niste macarale.

Primul spectacol “oficial” din cadrul evenimentului a fost Stropi/Scattered al trupei Motionhouse din Marea Britanie. Stiam ca va fi vorba de un dans contemporan imbinat cu efecte vizuale, dar nu ma asteptam la explozia de sentimente pe care mi-au dat-o cei 7 oameni de pe scena timp de o ora si un pic. Mi-e greu sa descriu ce am vazut acolo si mi-e si mai greu sa incerc sa povestesc un spectacol pe care trebuie musai-neaparat sa il vezi ca sa ii intelegi pasiunea. Oamenii aia au sarit, au dansat, au facut flotari, au fost gratiosi sau greoi intr-un fel atat de misto incat la un moment dat ma gandeam ca vad un film facut in 3D si ca totul se sincronizeaza atat de bine din cauza ca secventele filmate au fost imbinate la montaj. Au transmis totul acolo, pe scena: suntem apa, facuti din apa, avem nevoie de ea ca sa traim si mesajul s-a auzit clar si raspicat pentru toti cei din sala. Numai impreuna putem sa ne dezghetam sufletele si sa transformam picaturi de sudoare, roua sau ploaie in viata, pentru noi si pentru cei care vin dupa noi. Superb.

Seara a continuat la o terasa, cu Raul, Cosmina Sipos si Adi Ciubotaru, pentru o vreme, iar mai apoi ni s-au alaturat Chinezu si a lui doamna. Printre picaturi, invitati si alte treburi de rezolvat, ne-a onorat cu prezenta ei divina si Ruxandra Predescu, pr-ul evenimentului. Fain, foarte faine povesti, rasete multe si nerabdare pentru partea a doua a serii, Dansul Noptii/Mobilissimo, al trupei Transe Express din Franta. Of, ce spectacol. Doua macarale sustineau, ficeare, cate 6 instrumentisti, iar deasupra tuturor se afla un acrobat care executa niste smecherii la trapez. Pe langa ca mi se pare imposibil sa canti suspendat la 10 metri inaltime, sa te mai si plimbi stanga-dreapta la inaltimea aia, mi se pare aproape de nerealizat sincronizarea intre instrumente. No, astia au fost perfecti. Muzica, ritm, acrobatii, o minune. Da, am filmat ceva, dar filmarile mele nu redau nici 5% din ceea ce s-a simtit in piata aia mare.

Da, sunt entuziasmata de ceea ce se intampla aici, mi se pare cea mai reusita editie a festivalului de teatru. Si e abia la inceput, deci cred ca merita sa dati o fuga pana aici chiar si numai pentru o zi. Filme si poze o sa pun cand ajung sa stau la un laptop mai mult de 30 de minute.

PS: Jos palaria pentru Ruxa. Daca pana acum am apreciat-o foarte mult ca om, de azi inainte am un mare respect pentru profesionista din ea.

- am ajuns la Sibiu dupa o calatorie cu autocarul, mai lunga decat am anticipat;

- hotel Ibis e foarte fain, camerele sunt spatioase si am in camera un pat…imens;

- atmosfera e una minunata, plin de straini veseli si o voie buna molipsitoare;

- am stat la coada la lift impreuna cu Andi Moisescu; din pacate pentru mine (si din fericire pentru el), a urcat inaintea mea, impreuna cu vreo 7 domnisoare;

- mi-am vazut articolul in revista festivalului, “Aplauze”;

- cam atat acum, fug la spectacole.

Cu mare bucurie am acceptat invitatia de a merge la Festivalul International de Tetru de la Sibiu. Stiu, sunt sibianca, am stat acolo aproape toata viata mea, n-ar trebui sa fiu atat de incantata de un festival la care am participat inca de la prima editie. Dar sunt, pentru ca anul asta festivalul parca a inflorit, i s-a adus un suflu nou, de tinerete, transformand intr-un fluture un festival care mie imi parea oarecum imbatranit de comunicarea usor comunista de care avusese parte.

Mi-aduc aminte de prima editie. Eram in clasa a noua si profesoara mea de romana ne-a luat de la ore si ne-a dus pe centru, sa vedem defilarea actorilor. Nu intelegeam prea bine ce se intampla, dar a fost atat de frumos sa vezi actori din toata lumea salutand publicul, care a stat pe margine si a aplaudat in continuu pentru aproximativ o ora, cat a durat defilarea.

Primul spectacol pe care l-am vazut la acest festival de teatru a fost un an mai tarziu, tot datorita unei profesoare, de data asta cea de engleza. Nu am mers la un spectacol tinut in limba engleza, ci la un spectacol in care a jucat Claudiu Bleont, pe vremea aia preferatul profesoarei mele. A fost de vis, ma simteam ca un om mare, in acea sala de teatru, asa, imbracata frumos printre oameni imbracati frumos, sorbind fiecare cuvant al piesei si aplaudand frenetic la final.

Dupa ce am spart gheata, in anii urmatori am mers la cel putin cate doua spectacole/festival si niciodata nu am ratat parada de inceput. Asta pana cand m-am mutat la Timisoara si, de 4 ani incoace, am ratat festivalul cu totul.

Pana acum, cand voi merge (peste exact 8 zile) din nou la cel de-al treilea festival din lume ca amploare, FITS 2010. Multe trupe de teatru, multi actori, multa voie buna. Si ma mandresc ca o sa particip, pentru ca, in sufletul meu, am ramas sibianca aia cu nasul pe sus care stie ca numai acolo, la Sibiu, se intampla lucruri minunate.

Excursia pana la Sibiu a fost una usor de cosmar, dar o sa revin cu povestea, vorba cuiva, nu esti blogger daca nu ti se intampla o gramada de rahaturi.

Bineinteles, am ajuns la #hmeet cu doua minute inainte de prima pauza, adica la vreo ora si ceva dupa ce au inceput prezentarile. I-am cerut lui Chinezu pupatura mea zgomotoasa, am imbratisat-o pe Ruxa si am trecut la treaba: o tigara si o cola, ca eram obositi de pe drum. Pauza a fost relativ scurta, insa, si repede am trecut la a doua parte a intalnirii.

N-o sa ma apuc acum sa va povestesc cum s-a desfasurat intalnirea pas cu pas, o sa trec la parti bune si parti rele, cu mentiunea ca imi doresc ca acest articol al meu sa fie privit ca un feedback si in nici un caz ca o critica.

Ce mi-a placut: more…

Zapada asta mi-a adus niste amintiri care sunt atat de indepartate incat par din alta viata.

Eram in clasa a noua cand l-am cunoscut pe Cosmin, varul celei mai bune prietene ale mele din timpul liceului. Bucurestean la origine, s-a mutat in Sibiu la facultate pentru ca vroia sa fuga de nebunia Bucurestilor si, in plus, mostenise o casa de la o matusa, asa ca i s-a potrivit numai bine. Prietena mea s-a cuplat cu el (ho, nu sariti, ca erau veri de gradul 2 sau 3), asa ca eram mai tot timpul in vizita. La el am ascultat Guta prima oara (pe vremea aia canta muzica tiganeasca adevarata, care mi-a placut atunci si imi place si acum), la el am auzit Tom Waits si m-am indragostit iremediabil, el mi-a dat o caseta cu Sade, pe care am dus-o acasa si i-am returnat-o dupa vreo doi ani.

Cosmin avea doi prieteni foarte apropiati: pe Ovidiu si pe Liviu. more…

Saptamana asta a fost (si inca e) pentru mine un fel de “uita-te in trecut ca sa poti privi spre viitor”. Bineinteles, printre cei care si-au pus amprenta asupra personalitatii mele se numara si cativa profesori care mi-au fost extrem de dragi.

Invatatoarea mea. Tanara, frumoasa, calda, proaspat iesita de pe bancile scolii (avea 19 ani cand ne-a “preluat”, in clasa I, avea o lumina in ea care inca ma fascineaza, de cate ori am ocazia sa ma intalnesc cu ea. In clasa a doua a lipsit pentru o saptamana si toti eram extrem de nelinistiti pentru ca nu stiam ce se intampla. Misterul a fost elucidat cand “tova” a venit cu un set de fotografii, care o aratau pe ea langa un tanar frumos, imbracati in mire si mireasa. Se casatorise si a venit la scoala fericita sa impartaseasca cu “copiii ei” un eveniment atat de fericit. In anii in care mi-a fost invatatoare m-a invatat ca zambetele fac minuni si incalzesc oamenii din jur.

Ciclul gimnazial a adus o schimbare mare. more…