Imi vin gandurile de-a valma si lacrimile nu se opresc. De alaltaieri aud intr-una : « Tu, nu mai plange, ca vine Mile si-ti trage doua peste cap de nu te vezi ! » Ca asa era el : ne injura si ne facea prosti pe toti daca nu intelegeam ca el iubeste viata si isi asuma toata hotararile pe care le ia.

Cand Dumnezeul meu a hotarat sa o ia de langa mine pe cea care mi-a fost a doua mama, aveam 20 de ani. Neimpliniti. Imi facusem planuri sa il duc pe prietenul meu de atunci sa il cunoasca, sa-mi spuna ce crede si sa barfim amandoua despre ce inseamna sa devii femeie. Sa radem si sa fumam in timp ce bem un Garrone alb, iar el va fi nevoit sa treaca proba de foc cu sotul ei, ursuz si cu o inima de aur ascunsa in ambalajul indiferentei. N-am mai apucat sa fac nimic din toate astea si imi amintesc ca ultima oara cand am vorbit cu ea, i-am strigat din hol : « Nu mai vin sa te pup, fug ca pierd trenul, ne vedem dupa operatie ! »

Am revazut-o, intr-un cosciug. Tata (era sora lui) a venit la mine si mi-a spus ca nu e machiata, « cum sa plece nemachiata ? ». Mi-am luat rujul care semana cu al ei, creionul dermatograf albastru, pensula si fardul de obraz si am aranjat-o fara teama, doar cu gandul ca oamenii trebuie sa o vada asa cum era : aranjata tot timpul, cocheta, femeie…

Acum, s-a dus Mile. Un om care, in putinul timp pe care l-am petrecut impreuna, a reusit sa ma faca sa ma simt de parca l-as fi cunoscut dintotdeauna. Cald si de o bunatate care ma enerva, pur si simplu, pentru ca imi era atat de greu sa cred ca exista pe lumea asta un om care se bucura ca un copil atunci cand facea un bine cuiva. El si Ramona erau o familie asa cum mi-am dorit si eu sa am, intotdeauna : pusi pe glume tot timpul, devotati unul altuia si purtand in ei o iubire atat de mare incat se vedea de la o posta.

Mile e la ingeri si face ordine in Rai. Ieri, la inmormantarea lui, aveam senzatia ca ne priveste dintr-un fotoliu, de sus, cu un coniac intr-o mana si cu un trabuc in cealalta. Va fi singurul inger viciat care ii da palme dupa ceafa lui Sf. Petru, reorganizand Poarta Raiului. Ca asa e Dumnezeu : un egoist care se inconjoara de elite si ne lasa pe noi sa traim langa oameni care nu fac nici cat o ceapa degerata. Isi ia la El tot ce e mai bun si mai frumos in lumea asta

Dormi in pace !

…dar fac curatenia de Craciun. Multa mizerie, dom’ne, multa mizerie…

Continuam sirul discutiilor serioase pe acest blog deosebit, in ciuda soarelui de afara. Azi am o stare minunata, viata mea e perfecta (macar pentru cateva ore), dar simt nevoia de a mai starni ceva controverse cu nebulozitatile creierului meu.

Avem o problema. Ipotetic vorbind. O problema care se contrazice, oarecum, cu principiile dupa care te-ai ghidat o viata intreaga. Ratiunea spune ca nu poti s-o ignori, doar nu te-ai straduit atatia ani sa-ti construiesti o personalitate solida pe care acum s-o dai s-o manace cainii; pe de alta parte, partea de creier care gandeste cu inima, spune sa-ti vezi de treaba ta, ca oricum simturile iti spun ca aceasta problema se va rezolva de la sine.

Am fost intotdeauna un fan al lui Blaga. Al filosofiei lui, mai exact, care spune ca Liberul Arbitru este ceea ce avem noi mai de pret ca oameni. El ne explica in Teoria cunoasterii, despre cele doua tipuri de cunoastere: ontologica si gnoseologica. Pe scurt, prima se refera la partea onirica a existentei noastre (a incerca sa intelegi lucrurile prin prisma viselor, intuitiei, simturilor), iar a doua este acea cunoastere care are la baza stiinta exacta, intelegerea lucrurilor prin fapte concrete si teorii bine stabilite. Am fost fascinata cand am inteles ca sunt multe in lumea asta pe care nu trebuie sa le cercetezi atat de adanc incat sa le strici scopul.

A intelege ceea ce se intampla, poate fi, de multe ori, nociv. A cauta concretul si exactul din spatele unor lucruri, poate aduce mai multa suferinta, de multe ori, inutil. Pe de alta parte, aviditatea mea de cunoastere s-a transpus in viata reala, dorindu-mi intotdeauna sa aflu TOTUL. Stiind cu certitudine ca acest “tot” imi va distruge anumite convingeri.

“Crede si nu cerceta” este un dicton biblic in care eu nu am crezut niciodata, desi, culmea, cred intr-un Dumnezeu invizibil. Daca mi se intampla minuni, le intorc si le rastorn pe toate partile pana cand reusesc sa le dau un inteles, un sens, un punct de pornire. S-ar putea spune ca sunt adepta “cunoasterii gnoseologice”, am nevoie de baza pentru a crede ceea ce se intampla. Chiar daca sunt convinsa ca minuni se pot intampla, am o convingere cruda cum ca acele minuni nu mi se intampla mie.

O sa incerc sa schimb asta. Pentru ca, nu-i asa, “sa nu strivesti corola de minuni a lumii” si “sa nu ucizi, cu mintea, tainele ce le intalnesti in calea ta”, presupune o adevarata provocare…

PRINCÍPIU, principii, s.n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. 3. Convingere intimă, punct de vedere propriu.

Cu definitia de mai sus, ne-am lamurit ce inseamna un principiu din punct de vedere semantic. Cum e perceput acest cuvant la nivel mental, individual si personal, e deja cu totul alta treaba.

Mie intotdeauna mi-a placut sa cred ca am principii, ca ma ghidez dupa niste reguli de conduita pe care mi le-am sedimentat adanc in personalitate. Bineinteles, am facut si foarte multe lucruri care contravin principiilor celorlalti, dar niciodata nu le-am incalcat pe ale mele.

Un exemplu ar fi divortul meu. Cand s-a intamplat separarea, am hotarat de comun acord ca tot ceea ce se intampla intre noi sa ramana intre noi. Si asta din cauza ca nu am putut sa aruncam cu noroi in relatia frumoasa pe care am avut-o, indiferent de ceea ce a fost rau dupa aceea. Si nici pana in ziua de azi nu stie nimeni motivul real al divortului meu; nici macar mama, nici macar sora-mea, nici macar cea mai buna prietena a mea. E un secret care apasa greu, cateodata, dar a carui greutate mi-o asum cu toata puterea.

Intr-o seara, intr-o cafenea a orasului, povesteam cu colegii de masa despre nu stiu ce subiect legat de femei. Moment in care unul din participantii la conversatie a adresat o intrebare unor tineri de la alta masa. Nu mai tin minte intrebarea, dar din una in alta s-a ajuns la o dilema: ce femeie e aia care are o relatie cu un barbat casatorit? Raspuns: o femeie fara principii. Raspuns gresit, as putea spune eu, pentru ca nu intotdeauna acea relatie e ceea ce pare a fi. Pentru ca nu poti judeca o persoana fara sa iei in considerare tot ansamblul, insa probabil asta e o problema care merita dezbatuta separat.

Eu zic ca pana sa acuzi un om de lipsa principiilor, trebuie sa fii foarte constient de existenta alor tale. Sa ti le identifici si sa constientizezi ca, asa cum noi nu suntem la fel, asa si principiile noastre difera, doar nu degeaba se spune ca “normalitatea unui om e nebunia altuia”. Sa inveti sa tolerezi fara sa cazi in panta compatimirii si sa le explici celorlalti importanta principiilor tale, fara sa le impui.

Si, mai ales, sa poti sa accepti cu aceeasi dezinvoltura si nebuniile tale si normalitatile altora.