Sieranevada la Timișoara
|Despre filmul care face mișto de toate clișeele românești am scris aici (m-am numărat printre norocoșii care l-au văzut la TIFF), deci nu mai reiau decât un singur gând: filmul ăsta e foarte tare!
Acum, că am întărit ideea asta, să vă spun ce bucurie mare am: Sieranevada se proiectează la Timișoara chiar de două ori în câteva zile: pe 9 septembrie la PLAI Festival (vineri seara, la Casa Filmelor) și pe 11 septembrie, în proiecție de gală la Filarmonica Banatul.
Pentru că subiectul filmului se învârte în jurul parastasului de 40 de zile al tatălui de familie și pentru că toți, într-un fel sau altul, ne-am aflat în ipostaza de a participa la un astfel de eveniment, trist și amuzant în același timp, vă rog să-mi povestiți o întâmplare trăită la ceea ce se cheamă „înmormântarea/parastasul la români”. Nu degeaba, am vreo 10 tricouri Sieranevada de oferit. Atenție, doar pentru Timișoara, pentru că vreau să vă înmânez personal tricourile. Aveți timp până sâmbătă, 10 septembrie, ora 12.
Și ca să nu vă las doar pe voi să povestiți, vă zic și eu una relativ recentă.
Eram la priveghiul bunicului meu. Un moment foarte greu pentru mine. Bunica se dusese deja de câțiva ani, doar el mai rămăsese pe lume, singura legătura a mea cu o copilărie fericită. Bunicul era un om tare glumeț și făcea mișto, de câte ori putea, de toate babele clevetitoare din cartier, care n-aveau altă preocupare decât să bârfească. Era un om fain de felul lui, tot timpul pus pe glume. La un moment dat, în timpul prveghiului, au apărut niște doamne în etate care au început să-l căineze pe bietul bunicu-meu. Mai eram acolo doar eu cu una dintre verișoarele mele, amândouă plânse și triste. Și încep doamnele să urle. „Un` te-ai duuuus tu Paveleeeeeee? Unde ne-ai lăsaaaaaat? Ce faci tu singur acolo pe întuneriiiiiiic?” Io mă uit la vară-mea, ea se uită la mine. „Cine-s astea?” – întreb din vârful buzelor. Vară-mea dă din umeri, habar n-are. Îi șoptesc la ureche: „Pariu că se rade bunicu` de se zguduie, fix acum, când le vede p-astea?” Nu știu dacă s-a zguduit bunicul, dar pe noi ne-a apucat un râs isteric de cred că și acum suntem subiect de bârfă, nepoatele care și-au bătut joc de bunicul mort râzând în hohote la priveghiul lui.
Tweet
:)) mi-a placut povestea ta si am si eu una pentru tine. Era acum ceva timp, la parastasul unei matusi. Eu eram adolescenta deja, dar uneori mi-o mai lua gura pe dinainte. Cum parastasul se facea acasa, nu era foarte mult loc si noi, rudele mai apropiate, trebuia sa asteptam cu mancatul pentru tura a 2-a. Cum nimeni nu mi-a spus asta direct si eu am o pasiune pentru ciorbele servite la astfel de evenimente, evident ca m-am asezat printre primii la masa. Cand masa a inceput sa se umple, mami a venit la mine, cu o falca-n cer si una in pamanant, sa ma ridice ca sa fac loc altior persoane, moment in care eu am spus, in gura mare “mamiiii, da’ eu vreau sa mananc ciorba de mort!”
A urmat o privire extrem de urata din parte lui mami in timp ce ma lua de acolo, soc si stupoare printre meseni si bunica mea dand asigurari ca asa vorbesc eu cand sunt obosita.
:)))))))) vaaaaaai!
Hmm, de abia aștept să văd și eu filmul. Eu nu prea am entuziasm pentru astfel de momente, pt că ultima înmormântare a fost a surorii mele- partea dureroasă. Partea lină este că la comemorările pe care familia mea le-a organizat pentru momentul ăsta, de fiecare dată au venit mulți dintre prietenii ei apropiați, o gașcă de vreo 6+ oameni faini, comunicativi, gălăgioși, glumeți. Și ei merg la cimitir și stau acolo “la povești” cu ea, ceea ce e îmbucurător (pt că nu o uită) și ciudat în același. timp. …
Cris, îmi pare rău pentru pierderea ta. Nici măcar nu-mi pot imagina cum se simte asta.
Lucrurile „ciudate” le facem toți când cineva apropiat se duce spre alte lumi. Eu, de exemplu, am conversații lungi cu nașa mea, care a murit de mai bine de 16 ani și căreia îi simt lipsa în fiecare zi. Uneori râd, alteori plâng, dar de cele mai multe ori mă amuz povestindu-i lucruri, imaginându-mi că și ea s-ar amuza cu mine.
O să-ți placă mult filmul ăsta. Pentru că e cinic și duios în același timp.
Prin liceu era. Prietenul meu bun din copilarie isi inmormanta bunicul. La privechiul din prima seara, lume multa, toti vecinii. Ca-n orice comunitate, si la noi este un mos care bea de stinge cu orice ocazie. Vecina, sotia raposatului, stiind ca are toate sansele sa piarda un litru de tuica din cauza mosului care cam trage la masea, a pregatit o carafa speciala de tuica si i-a lasat-o dinainte. Mosul a gustat vreo 2 paharele si, ca niciodata, a plecat acasa cu mult inainte sa se fi terminat tuica din carafa.
Ne-am mirat toti, dar am trecut peste. Cativa ani mai tarziu, cand vecina era deja cam bolnava si stia ca se va stinge si ea, l-a chemat pe prietenul asta a meu si i-a spus: “Cand ma duc, sa ungi carafa de tuica, aia de lut, cu un ardei iute verde, taiat pana la samburi. Dupa aia sa pui in ea tuica indoita bine cu apa, sa nu risipim mult. Sa bea omul numai cat se cade, nu cat ii pofteste inima, ca ma intorc la el!”
Inca rad de cate ori imi amintesc de vecina. Si eu, si nepotul ei.
Vai, cât de tare :))))
Aveam 11 ani când a murit străbunica. Pe vremea aia mortu se ținea în casă iar eu a trebuit să mă supun regulilor, asa era mentalitatea oamenilor de la țară de unde era stăbunica mea. O iubeam enorm și mă tot învârteam pe lângă ea rugând-o să se trezească. Până aici partea tristă.
Ziua înmormântării. Toată lumea plângea mai liniștit așa. Eu am început să urlu tare, simțeam că mă sufoc de suferință. Una din vecine m-a oprit însă, spunându-mi că nu e momentul să plâng așa și că trebuie să aștept până vine mașina. Am tăcut nedumerită. A venit și mașina. Era o mașină din aia mare de se duceau morții pe vremuri si puteau să îi vadă toți. S-au urcat câteva femei alături de bunica mea iar vecina care m-a pus să tac m-a poftit să mă urc alături de ele. Mi-a venit din nou să plâng dar mi-a făcut semn să tac. A pornit mașina, au început femeile să urle și să bocească. Eu tăceam. Vecina mi-a făcut semn să încep să plâng. Am început bocetul. Deși drumul până la cimitir dura cam 15 minute, noi am făcut 40 pentru că erau nu stiu ce obiceiuri ciudate pe acolo, sa se opreasca pe la colțuri și să arunce bani. Amețisem de plâns dar nu mă puteam opri. Lumea ieșise la poartă să vadă mortu și îi auzeam cum exclamau ”ia uite maică cum bocește copilu ăla” și începeau și ”spectatorii” să plângă.
Bun, am ajuns la cimitir. După ce au închis groapa m-au pus să mă învârt în jurul mormântului de 40 de ori, să dau cu tămâie și să nu scot niciun sunet ca să nu se transforme mortul în strigoi. Pe la 30 am amețit și am dat cu fruntea de cruce, scoțând un ”aaoleuuu” evident. Atunci panică! tantile care erau cu mine gesticulau cu disperare ceva dar fără să vorbească. Într-un final am înțeles că doreau să îmi continui misiunea și că un ”aoleu” nu era suficient pentru a transforma mortul în strogoi.
De atunci m-au tot chemat vecinii pe la înmormântări să car coroane, bineînțeles când se nimerea să moară careva când eram eu în vacanță.
Mi-a luat mult timp să vorbesc despre partea asta mai puțin tristă.
Delia, Cris, Andra, Cristina, vă trimit un e-mail, sa ne vedem pentru a vă înmâna tricourile