“Oamenii nu mai stiu sa asculte muzica” – Ab Baars si Ig Henneman
|As vrea sa va rog sa cititi randurile de mai jos nu ca pe un interviu/o poveste cu Ab Baars si Ig Henneman, artisti de jazz improvizat de sorginte olandeza. As vrea sa cititi randurile de mai jos ca pe o poveste spusa de doi oameni din alta tara (ba chiar din alta lume) pentru care muzica e totul. Si sa-i vedeti asa cum i-am vazut eu, un cuplu aflat in toamna varstei, dar cu o primavara atat de verde in suflete incat ajungi sa te intrebi daca nu cumva e adevarat ca unii oameni nu imbatranesc niciodata. Si nici ideile lor.
Cand am ajuns ieri la Jazissimo, Ig Henneman si Ab Baars faceau probe de sunet. Ea cu vioara viola, el cu clarinetul, apoi cu saxofonul. Eram destul de departe de ei, dar ii auzeam vorbind si chiar daca nu intelegeam o iota din ce-si spun, puteam sa simt linistea din vocile lor. Era acea liniste venita din zeci, sute de ore de probe de sunet, stiau exact ce trebuie sa-i spuna celui de la pupitrul tehnic, totul se desfasura calm si simplu.
“Ce faceti?” I-am intrebat cand au ajuns la masa la care eram si am facut cunostinta. Au inceput sa zambeasca si mi-au spus, aproape intr-un glas: “Foarte bine. Ne bucuram de Romania.”
O studiez pe Ig. Are 68 de ani si nu-i dau un an peste 50. Destul de inalta, slaba, imbracata intr-o bluza gri, hanorac si pantaloni negri, simpli, cu talie inalta, are o atitudine aproape regala. Linistea pe care am simtit-o mai devreme venind dinspre scena e si mai pregnanta acum, am senzatia ca stau la masa cu niste necunoscuti care abia asteapta sa se deschida in fata mea. Ab sta drept in scaun si isi tine lejer palmele incrucisate, putin nerabdator, putin obosit, dar cu un zambet sincer indreptat catre mine, apoi catre Zoli (Zoli Varga, corespondent PressAlert – am stat impreuna de vorba cu cei doi artisti).
“Cum a fost la workshop-ul tinut la Conservatorul din Bucuresti?” “A fost foarte frumos!”, imi raspunde Ig, amintindu-si de studenti. “Am avut de toate: tobari, chitaristi, violonisti, ba chiar si doua fete care cantau din voce. Cand au ajuns, erau timizi, nu stiau ce sa faca, cum sa se comporte, dar a fost o placere sa-i vad inflorind pe parcursul workshop-ului. Dupa ce si-au dat drumul si au inceput sa simta ce facem acolo, a fost extraordinar.”
“Stii”, imi spune Ab, “e de ajuns sa le spui ca improvitatia nu e nimic altceva decat sa asculti ce fac ceilalti, sa fii atent la ei, apoi sa te lasi dus, condus de muzica si ritm.”
“Le aratam directiile la pian, apoi ei ma urmau, fiecare cu instrumentul lui, dupa cum simteau. Daca simteau ca pot sa intervina, o faceau, daca nu, ascultau si intrau atunci cand era momentul”, explica Ig.
“Ca tot vorbim de pian, tu ai studiat pianul inainte de a studia vioara. Cum ai ajuns sa canti la vioara?”, iar Ig raspunde cu un zambet in coltul gurii (de unde se vede clar dragostea pentru pian ca pentru prima iubire). “Eu am stiut de la inceput ca vreau vioara, dar am crescut intr-o familie care a incercat sa-mi stabileasca un drum. Imi placea pianul foarte mult, dar am inceput, dupa cativa ani, sa studiez pianul si vioara in paralel. Pianul e singuratic, e prioritar cand esti pe scena si canti la el, doar el se aude, pe cand vioara poate fi armonizata cu celelalte instrumente, o poti face sa apartina. Dar pianul ramane in inima mea si intotdeauna il folosesc cand compun.”
Ig si Ab formeaza un cuplu de foarte multi ani, deja. Se vede in atitudinea unui fata de celalalt ca e o relatie care nu simte nevoia de a fi scoasa in evidenta. Nu asta e important la ei, asta par sa transmita. Totusi, e o grija pe care si-o poarta unul altuia pe care nu poti sa n-o observi, dar e acea atitudine specifica oamenilor din alte parti ale lumii care cred ca dragostea se poarta in suflet si nu se arata oricui.
“Cand v-ati cunoscut?” “Oh”, rade Ab, “cu mult timp in urma! 30 de ani? Ig, spune tu, ca tu stii mai bine!” “Da, anul asta se fac 30 de ani de and ne-am cunoscut.”
“Luam lectii de la acelasi profesor”, continua Ab povestea. “Ea era ori inaintea mea, ori dupa mine si ne intalneam pe scari. Ne salutam, dar nu pentru ca ne cunosteam, ci pentru ca aveam amandoi cate un instrument in mana, era clar ca veneam la acelasi profesor.” “I was chasing him!”, rade Ig, amintindu-si ca a trebuit sa lupte putin ca sa fie langa barbatul care ii placea foarte tare. “L-am urmarit timp de trei saptamani. Nu e prea mult, asa-i? Dar de atunci suntem impreuna.”, spune Ig, uitandu-se cu mare drag la omul cu care imparte scena de vreo 14 ani si viata de 30.
“Noi n-am cantat impreuna de la inceput, intai doar am locuit impreuna si, muzical, fiecare isi continua proiectele incepute. Am locuit la Roma o perioada si organizatorii festivalului “ControIndicazioni” ne-au propus sa participam la festival impreuna, pe aceeasi scena, pentru prima oara. Ne-am spus “de ce nu?” si a fost bine. De atunci cantam impreuna.”
“Si nu va certati niciodata?” “We do!”, spun amandoi, in acelasi glas si Ig continua: “but it only makes us better.” (dar intotdeauna ne face mai buni)
“Publicul din Romania nu prea stie ce inseamna improvizatie, mai ales cand vine din zona de jazz. Nu e o muzica usor de simtit, de ascultat, trebuie sa-ti lasi simturile libere, neinfranate. Ce va inspira pe scena, atunci cand cantati?” Ab se indreapta de spate, apoi se relaxeaza in scaun, cautandu-si cuvintele despre care stiu sigur ca ar prefera sa fie in olandeza, ca sa exprime mai bine raspunsul. “E curiozitate, vointa de a face cu adevarat ceea ce ai studiat si ai exersat doar acasa. Eu imi canalizez gandurile catre muzica si construiesc cu publicul pe care il simt intotdeauna. Acasa, de multe ori, ma gandesc la muzica, la cum va fi un concert si cand ajung pe scena lucrurile nu merg cum ar trebui sa mearga. Atunci trebuie sa gasesc solutii sa trag spectatorii dupa mine, dupa sunete. De multe ori, Ig canta ceva si eu reactionez la ceeace canta ea, construiesc mai departe, de alte ori se intampla invers. Dar e o comuniune, a mea cu ea, a noastra cu publicul.”
“Au venit oameni la noi, dupa concerte, si ne-au spus ca muzica pe care o facem nu e de ascultat oricand. Unii chiar ne-au spus ca nu pot spala vase pe muzica noastra.”, continua Ig Henneman. “Cred ca problema in ziua de azi e ca toata lumea e foarte grabita si nu se mai intampla ca pe vremuri, cand iti luai un disc, te puneai in fotoliu si ascultai. Oamenii nu mai stiu sa asculte muzica, o asculta intotdeauna cand fac si altceva”, zice Ab, cu amar in glas.
Muzica lui Ab e inconfundabila, iar Roscoe Mitchell, cel cu care Ab a cantat mult timp si a carui influenta s-a gasit mult timp in compozitiile sale, a spus ca Ab Baars canta muzica lui, pe care a numit-o “Ab music”. “Ab, cum reuseste un artist sa treaca dincolo de influenta mentorului catre propriul stil muzical?”
“Ai pus o intrebare foarte buna si trebuie sa ma gandesc putin, sa dau un raspuns macar la fel de bun”, imi spune Ab si realizez cat de plin de modestie e acest om, artist international, care a cantat in toata lumea, care a citit, studiat si facut mai multe lucruri decat ar putea 10 oameni sa faca intr-o viata.
“Ma gandesc acum ca daca mi-ai pune intrebarea asta maine, probabil ca as avea alt raspuns, voi avea experienta concertului din seara asta. Despre asta e vorba, trebuie sa te gandesti la ce-ai facut aseara, intotdeauna, sa analizezi lucrurile care nu ti-au p-lacut si sa te straduiesti ca data viitoare sa le faci mai bine. Iti stabilesti un scop, la un moment dat si, de-a lungul anilor, ajungi tot mai aproape de ceea ce iti doresti. In fiecare zi trebuie sa te gandesti la ce ai de facut, la ce ai studiat, la ce vei studia, la concertele trecute. E un proces lung si complex si niciodata nu ajungi sa-l desavarsesti.”
“Eu cred ca e vorba si de intuitie”, adauga Ig. “Ca artist, nu stii niciodata unde vei ajunge. Stii ce-ti doresti, dar nu stii unde te duce dorinta. Analizezi tot timpul, insa intuitia te defineste ca artist.”
Timpul pentru povesti s-a scurs pe nesimtite si trebuie sa ne luam la revedere, fiecare asteptand concertul de peste doar cateva ore. Care concert a fost atat de frumos, de plin de sunete si de viu incat nu pot sa fac o blasfemie incercand o recenzie. Spun doar ca, macar o data in viata, fiecare dintre noi ar trebui sa incerce experienta unui concert de jazz improvizat. Si pentru ca stiu ca Ig si Ab vor vrea sa citeasca acest interviu, le las cateva cuvinte, singurele care nu vor trece prin transformarea Google Translate.
After the concert, someone told me: “You know, that music was not played by musicians. It was something beyond music, higher than everything else that was played here. They are philosophers of music, they make sounds that transcend every other performance I’ve listened”. Thank you for the privilege of listening to your music an for the one hour talk that will last for a lifetime.
Noi, studiind brosurile oferite de Ig si Ab.
Concertul a facut parte din Romanian Winter Tour (organizat de Muzica de Vest, cu sprijinul Ambasadei Regatului Olandez la Bucuresti. Pe 7 februarie au fost la Bucuresti, aseara la Timisoara si azi, 9 februarie vor fi la Oradea.
Tweet
de parca muzica lor nu e destul de avangardista, nici macar n-am putut asculta concertul original. A fost mai degraba un deep house remix featuring Kylie Minogue.
Pe cat am apreciat ideea organizarii concertului, pe atat m-a deranjat organizarea propriu-zisa.
Ig Henneman “Au venit oameni la noi, dupa concerte, si ne-au spus ca muzica pe care o facem nu e de ascultat oricand.”
Si nici oriunde.
Eu cred foarte tare ca ala e un loc potrivit pentru asemenea lucruri. Asa a fost gandit. Nu m-a deranjat bubuiala din cealalta camera cat m-au deranjat acei oameni, aia 5-6, care vorbeau atat de tare incat parca se straduiau sa-i acopere pe cei de pe scena. Ceea ce mi s-a parut de o crasa lipsa de bun simt.
Ig mi-a spus dupa concert, cand mi-am prezentat scuzele in numele celor nesimtiti care n-ar face asta niciodata, cam asa: “M-am uitat la cei din fata scenei. Ascultau. Pentru noi a fost suficient.”
Nici pe mine nu m-a deranjat bubuiala, ba mai mult, am fost uimit de disciplina si concentrarea de care au dat dovada reusind sa exculda si cealalta “mizerie” din fundal. M-am simtit jenat de lipsa de respect, fata de muzicieni si fata de ceilalti ascultatori, a celor 5-6. Imi venea sa dau cu ei de toti peretii. Mai si aplaudau harnic dupa melodii.
Cum e posibil? Ig recita poezii, Ab s-a dus tocmai in Japonia sa studieze instrumentul acela shakuhachi. Cum poate cineva sa ramana indiferet la asa ceva? Iar melomanii din Timisoara de plang ca nu sunt evenimente in oras, dar nici nu merita. La cat de “multi” au venit…
Am cunoscut doi oameni extraordinari, am ramas cu amintiri frumoase si cu playlistul lui Ab plin de notite. Mai vreau!!!
(O mica observatie daca imi permiti. Viola, “…faceau probe de sunet. Ea cu viola,…”).
Multumesc pentru observatie. Recunosc ca nu fac diferenta intre vioara si viola (desi acum, ca imi spui, ma gandeam la un moment dat ca nu seamana cu viorile pe care le stiu eu).
Cat despre acei oameni…mi se pare incredibil cat de multa nesimtire poate sa existe pe lume si cat de putin respect fata de artistul de pe scena.
Ma rog, poate-poate crestem si noi odata din punctul asta de vedere.
ciobanii aia faceau mutre ca ce naspa e muzica. nu inteleg de ce nu au plecat.
Eh, asta nici eu n-o inteleg. Cine stie cum functioneaza mintile unor oameni…
multzam!