Depaseste-ti limitele

Saptamana trecuta am fost in teambuilding cu Bloggers Inc., un grup bloggeristic de mare angajament. 20 de oameni diferiti, cu pregatire diferita, hobby-uri diverse si, cel mai important, aproape ca nu se cunosteau deloc intre ei. In dupa-amiaza in care ne-am intalnit cu totii la hotel si am aflat programul de activitati, m-am intrebat foarte serios cum o sa facem noi echipe care sa traga pentru a castiga, daca noi nu ne cunosteam aproape deloc.

Prima zi a decurs in limite normale, inca ne tatonam, incercam glume timide, iar excursia la pestera Ponicova a avut marele merit de a ne uni, ca si grup, ca am avut destul obstacole de trecut: ba prin apa (sau pe stanci, dar mai greu), ba sa urcam sau sa coboram o stanca destul de abrupta, in care trebuia sa ne folosim toti muschii si toate membrele, cei fara lanterna frontala fiind ajutati de cei care aveau asa ceva). La urcare a fost cum a fost, dar, pentru mine, coborarea a fost aproape un chin, realizand ca orice pas gresit ma va face sa ma duc de-a berbeleacul pana pe pietrele care aratau amenintator de tari si ascutite. Razvan si Cristina au fost cei ce mi-au luminat calea, intreband la fiecare 10 secunde daca sunt bine, daca vad, daca am nevoie de o mana intinsa.

Ziua concursului a inceput minunat de frumos. Pe un soare care s-a incapatanat sa apara, in ciuda previziunilor meteo, am plecat, o parte dintre noi, in drumetie, pe Ciucarul Mare, unde aveam sa urcam o bucata de stanca nu foarte inalta, dar destul de solicitanta. N-am mai fost cazul sa ne plangem de urcus cand am ajuns sus, pentru ca privelistea era fantastica, ajunsesem intr-un colt de lume de-a dreptul feeric.

Ajunsi inapoi la locul in care ne lasasem masinile, am pornit la drum cu bicicletele, activitate pe care eu n-am mai prestat-o cam de multa vreme, ca intalnirile sporadice cu Verde pentru Biciclete nu se prea pun. Drum forestier pana la locul concursului: vreo 2-3 kilometri. Dar nu acest drum si nici concursul nu a fost cel care mi-a testat putin din rezistenta, ci excursia de dupa concurs. Pe care am facut-o la indemnul lui Alex de la Aventuria, pe sistemul “hai sa mai mergem putin in stanga, ca e un drum tare fain prin padure”. No, drumul ala fain prin padure au fost, de fapt, vreo 5 kilometri de panta pe care am crezut ca-mi dau duhul (desi nu m-am plans nicio secunda, n-am carait nimic). Desigur, la intoarcere eram destul de praf cu oboseala, iar Bogdan, desi ar fi vrut sa traiasca la maxim viteza oferita de drumul care acum cobora, a stat langa mine si m-a asteptat ori de cate ori simtea ca nu mai pot.

Momentul cu adevarat coplesitor a fost cel de dupa pranz, cand, inarmati cu caiacele si prea putin curaj (eu) am mers catre Dunarea calma si linistita, care ne astepta sa o mangaiem cu padelele pe care abia atunci invatam sa le folosim.

Am fost moarta de frica, pentru ca eu nu stiu sa inot. Aveam veste de salvare prinse bine, caiacele pe care urma sa le folosim erau unele cu stabilitate, nu exista niciun fel de pericol. Si totusi, imaginati-va asta: eu, stand in partea din fata a caiacului, cu o padela in mana pe care nu stiam sa o folosesc, vocea din capul meu urla in disperare ca nu stiu sa inot, iar in fata mea era Dunarea. Eram inghetata de spaima si doua lucruri m-au tinut acolo: primul, ca promisesem ca voi participa si la aceasta proba din concurs si al doilea, pentru ca Adriana, insarcinata in 6 luni, se urcase si ea intr-un caiac. Nu puteam sa fiu eu mai fricoasa decat ea. Din fericire pentru mine (si pentru toti ceilalti neinitiati) l-am avut tot timpul langa mine pe Alex, care alerga dintr-o parte in alta a pontonului, sa ne intrebe pe toti daca suntem bine, daca vrem sa iesim, daca mai vrem sa stim lucruri despre siguranta noastra. Si l-am mai avut si pe Chinezu, in spatele meu in caiac, vesel si linistitor ca o zi de primavara. Daca nu erau ei asa cum au fost, as fi iesit din caiac convinsa ca nu mai vreau sa fac asa ceva in viata mea, insa ma gandesc cu nerabdare la urmatorul moment in care voi avea parte de o asemenea experienta.

Ia uitati-va cam cat de speriata eram (instantaneu marca Marius Matache):

Am facut si baie in Dunare. Da, eu, cea-care-nu-stie-sa-inoate. Desigur, dupa ce mi-am prins bine vesta de salvare, insa important e ca am avut curaj sa sar, mai ales ca am intrat in apa imbracata complet, ca n-aveam costumul de baie cu mine. O alta teama depasita, inca un lucru care sa ma faca mai sigura pe mine.

Sunt absolut convinsa ca n-as fi putut sa fac mai bine de jumatate din lucrurile astea daca oamenii cu care am fost in teambulding n-ar fi fost atat de buni coechipieri. Daca oamenii de la Aventuria (Alex si Laurentiu) nu si-ar fi facut treaba atat de bine, daca n-ar fi fost niste profesionisti desavarsiti. Daca personalul de la Hotel Continental Portile de Fier n-ar fi stiut exact ce sa spuna, cand sa zambeasca, cand sa fie de ajutor si eu cred ca aceasta prima colaborare intre hotel si Aventuria ar putea sa se materializeze in ceva permanent, pentru ca functioneaza excelent impreuna.

Asa ca, recomandarea mea, din toata inima, e asta: daca va ganditi, vreodata, ca vreti sa mergeti la teambuilding cu firma, alegeti zona Dunarii la Portile de Fier. Cazati-va la Hotel Continental Portile de Fier si chemati Aventuria sa va puna sa va depasiti limitele. Daca nu va place, pe mine ma trageti la raspundere, insa n-are cum sa se intample asa ceva.

Le multumesc tuturor pentru grija si pentru ca m-au tinut de mana si mi-au dat incredere.

Tweet