Exerciții de umilință. Momentul individual impus

Nu știi niciodată ce bine-i să fii sănătos până când nu mai ești. Sănătos, adică, dacă nu mai ești de tot atunci nu-ți mai pasă. Dar să nu divaghez din prima frază, zic.

De mai bine de patru săptămâni fac exerciții de umilință în fiecare zi. Și în fiecare zi îmi zic că am ajuns la momentul în care sunt ok, gata, pot să încep să mă readuc la normal. Și uit că trebuie să am răbdare, că e nevoie de timp, că nu pot să cer de la corpul meu mai mult decât poate, că nu pot să-i cer vindecarea după cum vrea mintea.

Am o ușoară leziune la ligamentul încrucișat anterior de la genunchiul stâng. Și când zic ușoară, e chiar ușoară, din fericire nu l-am rupt, nu e nevoie de operație, nici măcar de medicamente puternice, doar de răbdare, grijă și iar răbdare. O răbdare pe care niciodată n-am avut-o, mai ales când a fost vorba de boli și alte cele, pentru că am fost sănătoasă toată viața. Mai o pneumonie, mai o rubeolă, cate o răceală o dată la doi ani, un moment de căzut din picioare de prea multe ore muncite una după alta (s-a întâmplat demult, mi-am învățat lecția) și cam atât. Ei bine, momentul ăsta în care am căzut pentru că n-am văzut un prag, în genunchi, atât de tare încât nu m-am putut ridica de pe jos timp de câteva minute întregi (m-am târât până la primul punct de sprijin) a fost primul moment de umilință supremă, acel moment în care, deși îți dorești din tot sufletul și cu toată puterea, nu poți să faci nimic să te ajuți. Am stat acolo, în genunchi, fără să mă doară nimic (probabil din cauza șocului) și incapabilă să mă mișc.

Au urmat multe alte momente de felul ăsta. Nu știu dacă știți (dacă știți, îmi pare rău, dacă nu, sper să nu aflați vreodată), dar când se lezează un ligament de ăsta, se dau peste cap multe chestii care sunt o rutină:

– nu am putut să mă încalț; noroc că a fost vară și am putut purta șlapi. Altfel, acțiunea de a împinge piciorul în pantof era atât de departe de ceea ce puteam face în primele zile după căzătură încât și să fi fost 30 de grade cu minus, eu tot șlapi ar fi trebuit să port.

– lăsați încălțatul, pentru mine era aproape imposibil să merg la baie. Fiind lovită și la genunchiul drept, primele zile au fost un chin, așezatul și ridicatul trebuiau scoase din ecuație de una singură. Noroc că n-am fost tot timpul singură. E umilitor să trebuiască să mergi la baie însoțit, când, teoretic, ești tânăr și în putere.

– a face duș era o corvoadă. Mă gândeam decâteva ori care e piciorul cu care trebuie să intru în cabina de duș și care era ăla cu care să ies. De așezat nu ma puteam așeza, oricum până sptămâna trecută n-am putut să mă spăl pe talpa piciorului drept.

– urcat și coborât scări? Ha. Ha. Și acum e oribil să fac asta, deși durerea a mai trecut. Începe să reapară acum, la exercițiile de mobilitate și de recăpătare a echilibrului.

Am citit de dimineață un articol în Tne New York Times despre un fotbalist care și-a rupt ligamentul ăsta și despre lungul drum spre recuperare. Citiți-l, e superb scris. Bine, eu îl simt altfel, înțeleg altfel lupta acelui om cu recuperarea. Dar e un adevăr mare acolo: drumul înapoi spre însănătoșire e greu, dureros și foarte solitar, chiar dacă sunt mulți oameni în jurul tău care te sprijină. Durerea, teama că n-o să mai poți călca normal niciodată, umilința pe care o simți tu cu tine la fiecare moment în care nu poți face ceva la care nu te-ai gândit vreodată, astea sunt ale tale.

Nu știu dacă aveam nevoie de asta ca să reiau legătura cu mine. Cu temerile mele și cu ceea ce pot sau nu pot să fac. Poate că da, poate că de asta mi s-a întâmplat acum. Stând în pat de-atâta vreme, am avut o grămadă de timp să mă gândesc la toate. Am avut timp să mă frustrez, să plâng, să rând, să mă evervez, să-mi treacă și apoi s-o iau de la capăt. Vorba fotbalistului din articolul NYT, am devenit expertă la statul pe canapea. Și mă fac expert și în exercițiile de umilință ale fiecărei zile, atunci când merg încet către întâlnirea cu un client și accept ajutorul când mă ridic sau mă așez pe scaun. Asta sunt eu acum, oricât aș vrea să fiu altfel și să pot mai mult.

Acum viața mi-arată că nu pot să fac ceva ce 90% dintre oameni fac foarte natural. Habar n-am ce înseamnă asta, dar dacă viața vrea să mă învețe despre răbdare, e ok, mulțumesc, o iau așa cum mi s-a dat. Acum sunt bine, în fiecare zi sunt din ce în ce mai bine. Un pic de durere, un pic de răbdare, un pic de nerăbdare, un pic de revoltă (de ce mie și de ce acum?). Atâta doar, că am fost repusă cu picioarele pe pământ. Mai cu forța, dar iau ce mi se oferă.

Bucurați-vă de sănătate și mai căutați-vă la ea, din când în când. Să fim cu toții sănătoși, cât mai mult timp. Și fiți, din când în când, umili. Eu nu mai știam ce e asta, credeam că sunt regina lumii. Well, altcineva a știut mai bine.

Photo credit: Gareth Courage via Visual Hunt / CC BY-NC-SA

Tweet