Filme, scenarii si placerea spectatorului

E clar, trendul ultimei perioade e sa mergi la filme, apoi sa scrii despre ele, emitand judecati despre de ce e bun sau nu e bun un film. Din punctul asta de vedere, imi mentin parerea ca trebuie sa ne limitam, cu totii, la a spune “mi-a placut” sau “nu mi-a placut”, fara sa judecam in vreun fel. Insa mai avem de lucru la capitolul asta.

Un alt trend e sa ii infieram pe aia care n-au gustat sau inteles un film, explicandu-le doct, de multe ori, ca trebuiau sa stie la ce merg atunci cand si-au luat bilet la film. Daca e o adaptare a unui roman, sa fi citit romanul, daca e un scenariu original, sa fi citit sinopsisul pe google. Eventual sa fi urmarit de cateva ori trailerul si de alte cateva ori sa citeasca motivatia regizorului de a vrea sa faca acest film; poate si motivatia actorilor si afirmatiile cum ca se simt impliniti jucand acele roluri.

Mie nu mi se pare normal sa fac asta. Nu mi se pare logic sa vreau sa stiu ce se intampla, pentru ca pierd din bucuria de a fi spectator, de a ma prinde in atmosfera din film. Si apoi, nu e treaba scenaristului sa adapteze povestea in asa fel incat s-o priceapa privitorul?

Sa va dau un exemplu. Anul trecut in decembrie, Cristina Bazavan a scris ca nu i-a placut The Hobbit. Ca nu-i genul ei de film, ca s-a plictisit si ca e un film pentru barbati, in mare parte si isi exprima nelamurirea cu privire la tevatura care se face in jurul filmului. Imediat au aparut doctii care i-au explicat ca trebuia sa citeasca si cartea, ca de aia nu i-a placut, ca n-a citit cartea. Oameni buni, voi va dati seama ce prostie spuneti? Nu-i ca si cand Cristina n-are cultura, nu citeste, nu vede sute de filme pe an, e pur si simplu o opinie personala bazata pe ceea ce a simtit la finalul filmului: ca si-a pierdut timpul. Sigur, nu sunt de acord ca e o prostie de film, sunt fascinata de subiectele cartilor lui Tolkien si ma bucur ca se ecranizeaza, dar de aici pana la a atinge cu fierul rosu un om care a indraznit sa spuna ca nu ii place, e cale lunga.

E cu totul alta poveste atunci cand mergi sa vezi un film bazat pe munca sau viata unui mare artist. Atunci poate ca ar trebui sa stii la ce mergi (cum a fost filmul “Pina”, de exemplu, care nu a tinut de un scenariu bine stabilit, ci de o cunoastere a ceea ce a insemnat Pina Bausch pentru dansul contemporan).

E necesar sa avem opinii, dar e la fel de necesar sa invatam cum ni le exprimam. Daca nu ne-a placut un film, sa facem clar lucrul asta, intr-o recenzie. Daca ne-a placut, sa nu ne purtam superior cu cei carora nu le-a placut, doar pentru ca ne consideram opinia mai presus decat a altora. Sabina Cornovac, de exemplu, spune ca Les Miserables “nu e un film pentru oricine”. Probabil ca are dreptate, ca pentru mine nu e in mod sigur, desi am citit cartea (lucru pe care, repet, nu e nevoie sa il fac inainte sa merg sa vad un film). Si atunci, pentru cine e filmul asta? Pentru culti sau pentru inculti? Pentru prosti sau pentru neprosti? Pentru femei sau pentru barbati? Ce inseamna acel “oricine”? Nu am vreo problema cu Sabina, mi se pare o fata foarte simpatica si muncitoare, insa unele afirmatii trebuie explicate, ca sa nu existe loc de interpretare.

Filmele se vad cu sufletul si mintea, nu cu scenariul in cap. Rezonezi sau nu rezonezi cu ele, filmele inseamna acele momente in care totul, de la scenografie pana la felul in care joaca actorii, trebuie sa iti transmita intriga, sa te faca sa reflectezi, sa razi, sa plangi, sa te simti mai bogat odata cu genericul de final.

Vreau sa traiesc pe un internet in care sa se combata ideea, nu persoana.

Tweet