Generația antisocială
35-40 de ani. Cu vagi amintiri despre un comunism pe care l-am trăit în forță abia în primii ani de după Revoluție. Bâjbâind după valori pe care să ni le însușim, întotdeauna am fost pasați dintr-o parte în alta. Nimeni nu și-a asumat responsabilitatea pentru noi mai mult de „să ai ce să mănânci, unde să dormi și cu ce să te îmbraci”. Ocazional completat de „atât ai de făcut, să înveți ca să-ți faci un rost în viață”.
Dar ce să vezi. Școala n-a făcut decât să ne adâncească propriile neîncrederi. Mintea noastră vedea realitatea din școala mizeră în care trebuia să învățăm zi de zi, sufletul nostru tânjea după un loc ca în „Salvați de clopoțel”, în care să putem să ne alegem școala după cum ne împleteam visele neștiute de nimeni.
Am ajuns niște adulți frustrați că oamenii din jurul lor le-au cerut înainte să le dea. Fii cuminte. Ia note bune. Mergi să cumperi pâine. Discotecă-ți trebuie ție? Hai că avem treabă în grădină. Trebuie să mă asculți. Și așa mai departe. N-am fost ascultați niciodată. Am strâns în noi frustrări pe care acum, în sfârșit, putem să le urlăm pe toate gardurile pentru că nimeni nu mai poate să ne oprească. Am devenit și noi adulți.
Ne pasă doar de noi. Orgoliul nostru e ca un negru de fum care lasa urme peste tot prin lăuntrul nostru. N-am fost ascultați când eram mici sau adolescenți, acum ținta noastră e să avem dreptate. Întotdeauna. Doar suntem adulți și vrem să ne impunem la fel cum se impuneau adulții când eram noi copii. Avem păreri și putem să le expunem pe toate oriunde, nestingheriți nici măcar de propriul bun simț. Avem internetul salvator care nu numai că ne ascultă și ne oferă un loc în care putem să spunem tot, dar nici nu ne judecă. Ne judecă alți oameni, la fel de frustrați ca noi, dar internetul e bunicul bătrân care șade într-un colț și se uită blajin la noi. Și ne încurajează.
Nu mai simțim, cu adevărat, nimic. Nici iubire, pe care o scoatem la mezat ori de câte ori se ivește ocazia de a ne lăuda cu ea. Îi punem un preț, fie că o expunem noi sau ne uităm la ce e expus. O întoarcem pe toate părțile, defilând ori de câte ori ne simțim nesiguri pe noi. Firește, niciodată n-am admite umbra de nefericire care ne stă în coastă doar atât cât s-o simțim că e acolo.
Suntem șefi. Cu cât mai vocali, cu atât mai bine. Nu înțelegem rostul colegilor, altul decât de a ne asculta pe noi și ideile noastre. Rostim, în șefie, cuvintele pe care le-am auzit de atâtea ori când eram copii. „Pentru că așa zic eu” e lozinca unei generații de antisociali care nu mai știe cum să-și clădească încrederea pe care n-a avut-o niciodată.
Am crescut sub amenințarea palmei la fund pe care, chiar dacă nu fizic, o dăm mai departe prin judecata asupra acțiunilor altora. Stăm cu bâta lângă noi, gata de atac, doar pentru a demonstra că noi știm mai bine. Exercițiile de respirație dunt pentru fraieri care cred că furia se poate controla.
Mințim, înșelăm, ne fofilăm, ne ascundem de noi înșine. Ne facem că muncim visând doar la momentele de week-end sau de concediu. Ne urâm orașele, slujbele, vecinii și șoferii pe care-i întâlnim în fața noastră la semafor. Toți sunt mai proști ca noi, iar tinerii n-au nimic de zis, că-ș mici și neștiutori.
N-o să ne facem bine niciodată, n-o să ajungem să creștem prin noi înșine până nu ne vindecăm de furie. Și până nu ne dumirim singuri că n-a fost și nu e vina noastră.
Tweet
Spot on! Acrituri li se spune. Avem câteva specimene prin online :))
N-aș zice așa. Aș zice că toți suntem niște oameni care suferă de lipsă de atenție și de iubire. Mă rog, eu încerc să-mi duc altfel viața și gândurile
Ehh de asta merg la psiholog, sa invat sa trec peste, perioada aia! Invata carte… Una la fel de des rostita dar mai apasatoare, eu te-am facut, eu te omor :))
Hm, cam cinică viziunea asta! Și eu fac parte din generația 35-40, dar nu mă consider așa acră și scârbită și nu am sechele de astea din copilărie/adolescență. Poate am fost eu mai norocoasă? Fac o muncă pe care o iubesc, încerc să trăiesc frumos și să schimb în bine, atât cât pot, mediul și țara în care trăiesc, chiar dacă sunt dezamăgită uneori de oameni, de concepțiile și comportamentele lor, continui să sper în mai bine. Idealistă? Naivă? Ruptă de realitate? Hm, poate, dar tot e o atitudine cu care poți să fii constructiv, nu să te resemnezi.
Excepțiile există. Atâta doar că ăia care nu se-nghesuie la vot sunt exact ăia despre care am scris mai sus. Da, și eu aleg să văd frumosul din jur, dar asta nu mă împiedică să fiu, uneori, realistă.
Marea problemă a Generaţiei “N-am!” (poreclă inventată chiar de Sorin Ovidiu Vântu) stă în faptul că singura interdicţie cu care a fost obişnuită, de la naştere şi până prin 2002-2004, a fost lipsa resurselor necesare.
De ce are vecinul BMW? Fiindcă a avut banii necesari ca să îl cumpere.
De ce e vecinul celălalt doctor? Fiindcă a învăţat şi a luat o diplomă.
De ce e Irinel cu Monica? Fiindcă el era suficient de avut ca să îi trezească interesul.
De ce eşti obligat să faci ceva? Fiindcă Ceauşescu, sau Iliescu, sau Băsescu a dat ordine în acest sens.
Totul depinde de un obstacol precis, vizibil, care poate fi, cu ceva efort, depăşit. Efortul înseamnă, şi el, paşi pentru îndeplinirea unor obiective precise.
Şi aici se rupe filmul. Cum a spus tipul din Jurassic Park: you spent so much time trying to prove you could, you never stood one single time to ask yourself if you should.
Vântu, care e din generaţia mai veche, era deja matur şi făcea tot felul de combinaţii în perioada cea mai rea a comunismului, înţelegea foarte bine diferenţa. Ştia că a dobândi o resursă şi a trece de un obstacol nu însemna că dincolo de acea barieră nu mai e nimic, niciun fel de oprelişte.
Ştia că, după ce ai dobândit o resursă, nu îţi poţi permite să te joci ca şi cum nu ar mai trebui să te gândeşti niciodată la consecinţe.