Generația antisocială

antisocial-personality-disorder-5 35-40 de ani. Cu vagi amintiri despre un comunism pe care l-am trăit în forță abia în primii ani de după Revoluție. Bâjbâind după valori pe care să ni le însușim, întotdeauna am fost pasați dintr-o parte în alta. Nimeni nu și-a asumat responsabilitatea pentru noi mai mult de „să ai ce să mănânci, unde să dormi și cu ce să te îmbraci”. Ocazional completat de „atât ai de făcut, să înveți ca să-ți faci un rost în viață”.

Dar ce să vezi. Școala n-a făcut decât să ne adâncească propriile neîncrederi. Mintea noastră vedea realitatea din școala mizeră în care trebuia să învățăm zi de zi, sufletul nostru tânjea după un loc ca în „Salvați de clopoțel”, în care să putem să ne alegem școala după cum ne împleteam visele neștiute de nimeni.

Am ajuns niște adulți frustrați că oamenii din jurul lor le-au cerut înainte să le dea. Fii cuminte. Ia note bune. Mergi să cumperi pâine. Discotecă-ți trebuie ție? Hai că avem treabă în grădină. Trebuie să mă asculți. Și așa mai departe. N-am fost ascultați niciodată. Am strâns în noi frustrări pe care acum, în sfârșit, putem să le urlăm pe toate gardurile pentru că nimeni nu mai poate să ne oprească. Am devenit și noi adulți.

Ne pasă doar de noi. Orgoliul nostru e ca un negru de fum care lasa urme peste tot prin lăuntrul nostru. N-am fost ascultați când eram mici sau adolescenți, acum ținta noastră e să avem dreptate. Întotdeauna. Doar suntem adulți și vrem să ne impunem la fel cum se impuneau adulții când eram noi copii. Avem păreri și putem să le expunem pe toate oriunde, nestingheriți nici măcar de propriul bun simț. Avem internetul salvator care nu numai că ne ascultă și ne oferă un loc în care putem să spunem tot, dar nici nu ne judecă. Ne judecă alți oameni, la fel de frustrați ca noi, dar internetul e bunicul bătrân care șade într-un colț și se uită blajin la noi. Și ne încurajează.

Nu mai simțim, cu adevărat, nimic. Nici iubire, pe care o scoatem la mezat ori de câte ori se ivește ocazia de a ne lăuda cu ea. Îi punem un preț, fie că o expunem noi sau ne uităm la ce e expus. O întoarcem pe toate părțile, defilând ori de câte ori ne simțim nesiguri pe noi. Firește, niciodată n-am admite umbra de nefericire care ne stă în coastă doar atât cât s-o simțim că e acolo.

Suntem șefi. Cu cât mai vocali, cu atât mai bine. Nu înțelegem rostul colegilor, altul decât de a ne asculta pe noi și ideile noastre. Rostim, în șefie, cuvintele pe care le-am auzit de atâtea ori când eram copii. „Pentru că așa zic eu” e lozinca unei generații de antisociali care nu mai știe cum să-și clădească încrederea pe care n-a avut-o niciodată.

Am crescut sub amenințarea palmei la fund pe care, chiar dacă nu fizic, o dăm mai departe prin judecata asupra acțiunilor altora. Stăm cu bâta lângă noi, gata de atac, doar pentru a demonstra că noi știm mai bine. Exercițiile de respirație dunt pentru fraieri care cred că furia se poate controla.

Mințim, înșelăm, ne fofilăm, ne ascundem de noi înșine. Ne facem că muncim visând doar la momentele de week-end sau de concediu. Ne urâm orașele, slujbele, vecinii și șoferii pe care-i întâlnim în fața noastră la semafor. Toți sunt mai proști ca noi, iar tinerii n-au nimic de zis, că-ș mici și neștiutori.

N-o să ne facem bine niciodată, n-o să ajungem să creștem prin noi înșine până nu ne vindecăm de furie. Și până nu ne dumirim singuri că n-a fost și nu e vina noastră.

Foto


6 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *