“Las Fierbinţi” şi satul românesc

„Într-un film românesc nu trebuie să-ți iei actrițe frumoase, să nu se uite lumea după fundul lor. Nici cu mulţi actori nu e bine, unul ajunge. Da’ şi ăla să fie nici prea înalt, nici prea slab, să fie de să nici nu-l observi. Mi-a venit ideea. Uite, tu mergi pe drum, aşa, vreo 2 minute… Găsesc eu un final. Ai o bluză neagră? Nu poţi să apari cu culorile astea… Mergi două minute şi, la final, mănânci o ciorbă. Da’ nu pe drum; în bucătărie. Asta ultima scenă o filmăm la mine-acasă.”

Asta de mai sus e transcrierea unei scene din “Las Fierbinţi”, serialul ProTV pe care il urmaresc de foarte puţină vreme. Sa nu înţelegeţi că mă uit cu religiozitate, dar, daca sunt acasă miercurea şi joia seara, inevitabil mă trântesc pe canapea si stau cu ochii lipiţi de TV.

Mă, serialul ăsta e bun. E bun nu pentru că are un umor facil (umorul facil nu e ceva rău); e bun pentru că e real. Atat de real că uneori mă doare sufletul. Farse, oameni naivi, beţivi, “sa moară capra vecinului”, lenea, fofilarea – toate atributele românului cu care nu neapărat ne mandrim sunt aşezate în câteva zeci de minute de episod. E amuzant şi trist în acelaşi timp, dar e o realitate pe care o accept şi care nu mă deranjează, stiind ca nu doar asta e realitatea românească.

Giani (Contantin Diţă) si Celentano (Adrian Văncică) sunt personajele mele preferate. Primul – nu munceşte nimic toată ziua, e pus pe şpârle şi bijniţuri, doar-doar face şi el nişte bani. Nu-i nici vreo lumină la capul lui, aşa că fiecare încercare de a face niscaiva bani se termină foarte prost. Al doilea – e tot timpul “afumat”. Foarte inteligent, dar leneş, Celentano e nenea ăla de la colţul străzii sau din scara de bloc pe care fiecare îl cunoaştem.

“Las Fierbinţi” e radiografia satului din sudul ţării, onestă, neînflorită, reală şi foarte concentrată pe oameni. Pe care începi să-i îndrăgeşti, în ciuda defectelor multe şi a calităţilor paroape inexistente.

Îl iubesc de mor pe Mimi Brănescu pentru scenariul “Las Fierbinţi”.

Foto

Tweet