Lectia de prietenie

Am tot zis zilele astea ca invat, parca acum mai mult decat niciodata. Palmele, virtuale sau nu, vin fara sa le ceri, dar asa se intampla in viata.

Ieri am mai invatat ceva, de la un om care nu-mi mai e cel mai bun prieten, dar care ma invata lucruri fara sa vrea, pentru ca sunt momente in care felul in care isi manifesta afectiunea pentru ceea ce ii e drag ma lasa fara cuvinte.

La Snow Camp i-am pierdut prezentarea, din motiv de sedinta, dar nici nu cred ca am nevoie sa vad o prezentare de-a lui, e suficient sa urmaresc in liniste ce face si cum face. Da, de Andrei Crivat vorbesc.

De ce zic asta? Pentru ca in ultimele luni s-a chinuit (si cand spun ca s-a chinuit, chiar asa s-a intamplat), impreuna cu Hadean si Groparu, sa “urce” din nou blogul lui Mile Carpenisan pe interneti. Ca sa nu plece dintre noi, ca sa nu ramanem noi, astia care l-am cunoscut mai putin, fara scrierile lui. A dat mailuri celor care aveau compania de hosting (in alta tara, desigur), a stat nopti in sir cu ei de vorba, s-a straduit sa faca in asa fel incat sa vada din nou “casa” prietenului lui inapoi pe fundatie.

Asta a fost o lectie de prietenie, pentru mine. O lectie pe care incerc sa o inteleg si spun foarte sincer ca eu n-as fi stiut sa fiu un prieten atat de bun. Mai ales ca totul s-a facut in liniste, de toti cei trei, pentru ca eu nu i-am auzit pe undeva sa se laude cu asta.

Cei care au de comentat cum ca “dau limbute” sa se abtina. Am zis ca voi incerca sa caut lucrurile frumoase si sa vorbesc despre ele, iar gestul asta m-a impresionat foarte mult si sper sa ajung sa le fiu prietenilor mei macar pe jumatate atat de dedicata pe cum i-a fost Andrei lui Mile.

Tweet