Lucruri care se intampla
N-am crezut niciodata in destin si nu cred nici acum. Nu pot sa ma ghidez dupa un crez care zice, la baza, “stai in fotoliu si o sa ti se intample viata; nu poti sa decizi in niciun fel ce o sa ti se intample, deja e scris totul.” Cred, in schimb, in tot felul de semne pe care viata mi le scoate in cale. Chestii mici, dar cu insemnatate mare.
Sambata am fost in excursie la Paltinis, purtata de o Skoda Octavia Tour pe care m-am gandit sa o imping la limita si sa o duc pe un drum forestier, pana la Șanta, locul in care am copilarit. Ca daca tot eram la Paltinis, m-am gandit sa nu ratez ocazia de a merge si pana acolo, ca doar era la 4 kilometri distanta.
De cate ori merg acolo mi se pune un nod in gat. In continuare cred ca nu exista loc pe pamantul asta care sa fie mai frumos si cu mai multa liniste, care sa ma bucure mai tare. Sunt atat de legata de amintirile mele de acolo incat ma intristez atunci cand vad ca alti oameni stau in locurile MELE de joaca, oameni pe care nu ii cunosc, despre care nu stiu nimic. Stiu, e o prostie, dar in ceea ce priveste Șanta, am un simt al proprietatii foarte bine dezvoltat, desi locul acela n-a fost niciodata al meu, nici macar al bunicilor mei: a apartinut inspectoratului pentru tabere scolare.
Ideea cu mersul la Paltinis si Șanta mi-a venit de pe drum, de cand mergeam spre Sibiu, stiind ca nu avem un program bine stabilit, insa certitudinea ca TREBUIE sa merg acolo am avut-o vineri seara cand, mergand la baie la unul dintre localurile Pietii Mici am gasit acest calendar pe perete:
In luna mai (luna in care imi sarbatoresc ziua de nastere) a anului 1983 eu eram acolo, la Șanta, cu bunicii mei. Nu stiam nimic despre comunism, paine pe cartela, gradinite pline si alte lucruri pe care parintii mei le traiau. Eram ferita de tot si de toate, iar treaba mea era sa fiu fericita. Atat. Mai tarziu, niste oameni care au pretuit libertatea, au iesit in strada ca sa pot (si) eu sa va scriu aceste lucruri pe un blog si sa am dreptul la o opinie neingradita.
Acum, 29 de ani mai tarziu, in luna iulie a anului 2012, dictatura bate la usa. Si ma ia durerea de stomac cand imi dau seama ca internetul ar putea fi oprit de la o zi la alta, ca granitele pot fi inchise, ca ne putem intoarce la acel moment din 1983. Se pare ca nimanui nu-i mai pasa ca poporul asta nu si-a dat acordul pentru circul care se petrece acum in parlament, ca poporul n-a acordat, prin vot, dreptul USL-ului de a conduce tara.
Doamne, apara si pazeste, ca bine n-a fi.
Tweet
Remarca de pe twitter n-a pornit de la aceasta postare a ta. Acum vad ca ai scris 😉
Oricum, consider că e exagerata comparatia iar circ ca acesta s-a intamplat de fiecare data cand cei care au avut majoritatea au vrut sa schimbe cu orice pret ce au pus ceilalti.
Marius, postul asta e despre copilaria mea, e scris de ieri.
Ma refeream la prima fraza din ultimul paragraf 😉
Chiar daca e de ieri, nu-l citisem pana acum. Deh, in concediu si cu telefon “destept” in reparatii am ramas in urma 😛
L-am scris ieri, l-am publicat azi, e ok, n-ai ratat prea mult :))
Mda, se vede ca sunt in concediu. doar scrie data de azi dar nici pe aia n-am vazut-o :))
Ieri mi-am zis ca USL-ul a trecut Rubiconul, precum Cezar n-au alta varianta decat incalcand legea sa isi asigure cat mai repede victoria totala ca sa nu poata fi sanctionati.
Dar eu n-as fi asa de pesimist, cred ca lucrurile nu pot derapa la nesfarsit, speranta mea este in UE care nu cred ca isi permite inca un “rogue state” de tip Ungaria. Presiunea pe puterea actuala este in crestere si nu vad cum sa scada prea curand, in schimb graba mizerabililor din parlament nu atrage decat antipatia populatiei care vede cu ce graba sunt in stare sa voteze in interesul cercurilor lor de interese, in timp ce economia si problemele urgente ale noastre sunt amanate in lehamite.
Mie imi face rau sa trec prin locul unde am copilarit, raman cateva zile cu un gust amar, cu o durere in suflet.