(Nu) trageti in jurnalisti

Ultima saptamana ne-a adus pe toti in pragul isteriei: jurnalistii nostri au dat dovada de o lipsa de respect crasa, intinand necontenit memoria unui mare regizor roman. Ca omul a fost la inaltime, din punct de vedere profesional, nu contesta nimeni. Doar ca viata lui personala, senzationalul dupa care tanjeste toata lumea (sau poate numai jurnalistii), a fost in vizorul presei, facand-o sa se comporte de parca ar suferi de boala vacii nebune. Copiii din flori, incinerarea, mesajul sotiei de pe coroana omagiala (!!), toate au fost subiecte care ne-au lasat cu gura cascata suficient cat sa simtim izul de mort pe varful limbii.

Revoltatii (pe buna dreptate) au scos la iveala putreziciunea presei romanesti, acuzand ba jurnalistii si lipsa oricarei calitati umane, ba poporul care cere si face audienta unor astfel de stiri fara substanta. De o saptamana incoace, fierul inrosit sta in mana oricui are o parere, acuzand si aratand cu degetul vinovatii din cauza carora am ajuns sa nu mai citim stiri de interes in presa romaneasca.

Lege a presei? Mmmmm….nu.

Vlad Petreanu scrie aici cu obida si jale despre situatia dezastruoasa a presei romanesti. Scrie cu bun simt, asa cum face el mereu, are sens in propunere, dar uita un lucru: jurnalistii care intra in presa sunt condamnati la compromis, chiar daca sunt absolventii unei facultati de specialitate, chiar daca atunci cand erau copii visau sa faca jurnalism de investigatie, dupa modelul descoperirii afacerii Watergate. Acesti jurnalisti care scriu subiectele “senzationale”, care fac emisiunile “exclusive”, au niste sefi care poarta toata vina pentru mocirla in care ne balacim cu totii. Sunt acei sefi care cer de la subalternii lor sa caute stiri cu chiloti si sutiene.

Sa ne amintim de Catalin Maruta, care e un exemplu perfect. Cred ca nimeni nu poate spune despre el ca nu e un jurnalist foarte bun, de divertisment. A demonstrat-o la “Tonomatul de pe 2″, o emisiune care era desprinsa din peisajul prafuit al televiziunii mai sus amintite. A ajuns la PRO si acum face o susa de emisiune care numai divertisment nu e. Daca la TVR 2 avea control complet asupra formatului si subiectelor abordate, la televiziunea particulara are niste directive, ca salariul e mai mare, audienta mai umflata, intervalul orar mult mai ofertant. Avea audienta la TVR 2? Avea, dar nu prea mare, ca nu era postul atat de vizionat. Daca la PRO ar face acelasi lucru pe care il facea la TVR 2, poate ca si telespectatorii s-ar bucura mai mult de emisiune. De putut poate, dar nu-l lasa nimeni. De ce nu pleaca?, ati putea zice. Pai e simplu, are modelul lui Teo Trandafir, care a plecat pentru ca nu mai suporta mizeria si a ajuns…nicaieri. El are un copil de crescut, o familie pe care trebuie s-o intretina, iar mancarea nu se pune pe masa cu orgoliu.

Asa ca nu e cel mai important lucru sa existe o lege a presei care sa nu lase pe oricine sa intre, ci un boicot prin care sa se dea sutu-n fund acelor oameni de la conducere care cer exasperant senzationalul.

Jurnalistii exceptionali muncesc, se zbat, vor sa se diferentieze.

Cristina Bazavan, Vlad Petreanu, Catalin Stefanescu, Cristian Tudor Popescu, Radu Naum, Catalin Tolontan. Niste nume care mi-au venit in minte in cateva secunde, fara sa stau sa ma gandesc prea mult. Jurnalisti pe care ii stim de cand suntem suficient de maturi incat sa exprimam pareri argumentate si sa stim sa ascultam si parerile altora. Muncesc oamenii astia de n-au timp nici sa respire. Scriu, mult, alearga, fac reportaje, se zbat pentru ca asa s-au zbatut de cand se stiu. Nici la noi, nici la altii, nu ajungi cunoscut si apreciat daca nu te zbati. Insa toti au un punct comun: au facut si altceva in afara de jurnalism, au invatat pe propriile puteri si alte lucruri. Cum ar fi marketing-ul si de ce e el important in viata noastra. Au invatat sa se vanda, cunoscandu-si puterile si stiind ca pot sa schimbe ceva in meseria lor si in felul in care noi, cititori/telespectatori/ascultatori, vom putea sa accedem la informatiile care ne intereseaza.

Dar ei sunt exceptiile, acele exceptii care exista in orice domeniu. Acei oameni care s-au zbatut mai mult, au muncit mai mult, au vrut mai mult. Majoritatea jurnalistilor se chinuie sa-si pastreze slujbele care le platesc chiria si perechea de crenvursti de la cina si de accea accepta compromisuri. Majoritatea lor merg la munca dimineata si isi aud redatorul sef cum zbiara la fiecare dintre ei: “azi tre’ sa scrii 20 de articole pentru editia online! n-ai scris, te dau afara si nici nu-ti mai primesti salariul restant!” (nu e o exagerare, chiar asa se intampla)

Si poate ca acel jurnalist are un copil acasa, poate ca a ales meseria asta din convingere si isi spune ca mai e putin si gata, poate sa practice jurnalismul asa cum a invatat ca se poate. Cauta stiri, aceleasi stiri care sunt peste tot, ca si ziua de lucru nu permite deplasarea de la birou pentru a cauta niste subiecte cu adevarat bune (20 de articole online/zi e mult, parol) si asta e, pleaca acasa cu un fel de siguranta a zilei de maine, de care are nevoie.

Patru ani de scoala pentru “VEZI AICI”.

Cand oamenii imi spun, cateodata, ca sunt jurnalist, ii corectez si le explic ce sunt eu, de fapt, ce inseamna blogging si de ce nu voi fi niciodata jurnalist: pentru ca nu mi-am ros coatele 4 ani intr-o facultate de profil, pentru ca n-am avut visul maret de a schimba lumea prin scriitura mea. Mergeti si intrebati studentii de la jurnalism ce viseaza, apoi intrebati-i pe aceia care au ajuns in redactii in ultimii cinci ani, sa vedeti ce s-a ales de visul lor. Si va veti intrista.

In cea mai recenta discute cu o jurnalista de aici, din Timisoara, am intrebat-o de ce Dumnezo are titlurile alea penibile la articolele pe care le scrie. Mi-a spus, simplu: “titlurile mele sunt altele, dar vine redactorul sef si le modifica; mai modifica si continutul si eu trebuie sa-mi pun numele pe ceva ce, deja, nu mai e al meu.” A fost acelasi student cu un vis maret despre care va spuneam mai sus, dar a ajuns, la nici 30 de ani, sa aiba o resemnare in voce care m-a cutremurat. Poate ar vrea sa isi faca un blog si o pagina de Facebook pe care sa isi promoveze articolele, dar are de scris, zilnic, nush cate articole pentru editia online, pe langa print. Si, dupa ce termina treaba la munca, e noapte si ar vrea sa mearga la o bere cu prietenii, sa mai uite de dezamagirea unei meserii in care a crezut din tot sufletul.

In loc de final.

Ca m-am intins mai mult decat am crezut.

Nu-i apar pe jurnalisti, n-am de ce, sunt suficient de inteligenti incat sa se apere singuri. Exista acei jurnalisti care sunt potriviti pentru presa de scandal, pentru ca au nesimtirea in sange. Dar aia nu-s doar la noi, sunt peste tot. Termenul si comportamentul de “paparazzo” n-a aparut la noi, a fost preluat si adaptat (prost) de catre presa de la noi.

Hai sa ne alegem singuri modelele si sa fim noi publicul acela care nu consuma stiri care, de fapt, nu-s stiri. Sa ne folosim de toata treaba aia cu liberul arbitru si in alegerea stirilor pe care le citim, nu numai in viata personala sau profesionala. Sa acuzam mai putin si sa facem mai mult pentru noi si ceea ce ne face sa ne simtim bine.

PS: sunt de acord cu ce zice Cristina Bazavan aici. Solutia? Sa le retraga licenta. Sa amendeze sefii, ca de la ei porneste tot.

Tweet