Sa ne pretuim amintirile. Azi, despre bunici

Bunicii din partea tatalui meu au avut o viata tare grea. Amandoi din Cernauti, au fugit in Ardeal de frica rusilor, si-au lasat toata averea acolo (care nu era cine stie ce, o casa si ceva pamant) venind aproape desculti in Sibiu, cu un copil de mana, fratele lui tata. S-au angajat amandoi la o familie de sasi, aveau grija de oi si de vitele din ograda. Bunica-mea era femeie in casa, mai avea grija si de copii. Asta pana cand au venit comunistii si au rechizitionat casa, familia de sasi reusind sa fuga din tara si sa lase totul in urma. N-au plecat de acolo, doar ca acum stateau cu chirie intr-o bucata de casa, iar ditai magaoaia era acum ocupata de nu mai putin de 7 familii. Stateau cu totii inghesuiti, ingramaditi, lipsiti de intimitatea pe care ti-ai dori-o de la casa ta.

Fratele si sora lui taica-meu au vrut sa faca scoala, iar cand s-a nascut tata toata lumea a stiut ca el va fi copilul de sacrificiu, ca el va fi cel care va trebui sa ajute la treburile casei. Unchiu-meu era deja la facultate cand s-a nascut frate-sau ala micu’ si matusa-mea deja isi exprima dorinta de a merge la scoala foarte mult, in clasa a doua fiind. Bunicii mei n-aveau de ales, aveau nevoie de ajutor, iar tata, dupa ce a crescut, a lasat scoala pentru vite si gradina.

Cel mai mare regret al vietii mele e ca nu mi-am cunoscut bunicul din partea tatalui decat prin povestile mamei. Imi spunea ca m-a iubit atat de tare incat i se umezeau ochii de fiecare data cand ma vedea. Si eu eram tare fericita sa il vad (aveam doi ani cand a murit, doi ani fara o zi) si aveam impreuna lungi conversatii despre viata, conversatii care se terminau, intotdeauna, cu rasul meu sanatos si din toata inima. Tot mama imi spunea ca, atunci cand bunicul s-a imbolnavit, mergeam tot timpul la el sa il mangai pe frunte si sa-i duc langa pat papucii de casa, sa vina cu mine afara la joaca. Bietul de el deja nu se mai putea ridica din pat si ii era cu atat mai greu sa ma vada atat de nedumerita de starea lui.

Bunica mea a trebuit sa suporte si pierderea asta, dupa ce isi pierduse si doi copii, dar se consola ca ramasese cu ceilalti trei si cu o nepoata (adica eu) pe care o iubea ca pe ochii din cap, desi nora-sa (adica mama) nu-i prea era la suflet. Era o femeie dura si apriga, certareata, dar cu suflet bun, pe care trebuia sa-l cauti in pasca pe care o facea cu atata maiestrie, in borsul pe care ni-l punea pe masa si despre care si acum cred ca era mancarea zeilor. Pensie nu avea si isi castiga banii din vanzarea legumelor la piata, unde avea o taraba a ei, cautata de multi oameni, ca legumele ei erau dintre cele mai bune. Cand a cazut la pat a imbatranit intr-o luna cat ar fi trebuit sa imbatraneasca in 10 ani. Eu terminasem clasa a patra si eram in anul revolutiei, tocmai ne mutasem cu totii la ea acasa, ca mama sa poata avea grija de ea, ca tata mergea si la munca si la gradina. Nu stiu cand a murit, pentru ca mama ma trimisese sa stau cu ceilalti bunici, sa nu fiu atat de aproape de boala. Stiu doar ca am ajns inapoi acasa, la un moment dat, si ea nu mai era, iar pana cand am ajuns la liceu n-am mai intrebat nimic, nici ce s-a intamplat, nici cand a murit, absolut nimic.

Celalti bunici ai mei, parintii mamei, au fost cei care m-au crescut pana la 6 ani si ceva, cand am inceput sa merg la scoala. Am stat la munte, ca ei erau administratorii unei tabere scolare. A trecut mult timp pana cand am aflat ca blandetea bunicului meu n-avea nimic in comun cu munca pe care el o facuse inainte de a ajunge administrator la tabara: fusese militian, sef de post in mai multe comune din Marginimea Sibiului. Om voinic si puternic, ii simteam forta doar atunci cand mai striga la cate unul care nu-si facea treaba: avea o voce de tunet care imi rasuna in urechi si acum.

Buni era tare gospodina, nici acum nu imi dau seama cum reusea sa tina cele doua case in stare impecabila: cea de acasa, de la Sibiu si cea de la Santa, in care locuiau pe perioada taberelor scolare. Dulapurile ei erau in perfecta ordine, nu parasea perimetrul patului pana cand acesta nu arata ca in vitrina, iar hainele ei miroseau a curat si aer proaspat oricate ore ar fi stat printre fierturile de la bucatarie. Facea o ciorba de legume de care imi va fi dor toata viata, punea in ea un praf magic care o facea divina si n-am reusit sa regasesc gustul ala in nicio mancare pana acum. A murit cand nimeni nu se astepta, in ziua in care bunicul meu aniversa 81 de ani.

Bunicul imi zicea povesti, multe, fiecare altfel, ma ducea sa ma plimb cu calul si sa culeg afine din padure, murea de ingrijorare de fiecare data cand faceam febra si eram izolati acolo, in varf de munte, ca pana la prima asezare se faceau 4 kilometri pe drum forestier. Nimic nu trada meseria pe care o avuse, nimic din comportamentul lui nu spunea ca acel om e in stare sa bage alti oameni la puscarie, fara sa clipeasca. Mai apoi am auzit tot felul de povesti despre el, de la oamenii care l-au cunoscut si care spuneau ca a fost cel mai drept si mai cinstit politai din cati au vazut.

Doar pe el il mai am, bunicul din partea mamei. Are 91 de ani si o memorie incredibila. Inca imi spune povesti si poezii asa cum nimeni nu va mai putea vreodata s-o faca. Abia mai merge, l-au lasat si oasele si incheieturile, ochii lui nu mai vad decat foarte putin si, cu toate astea, nu se plange nici macar o secunda. E cu gura pana la urechi de fiecare data cand merg pe la el si e singurul, pana acum, care a priceput cu ce ma ocup eu in viata asta. Ma asculta cand ii povestesc despre ce inseamna comunicare si evenimente la care merg, e extrem de mandru de mine cand aude ca incerc sa promovez festivaluri, lucruri frumoase care se intampla in tara asta in care si eu imi pierd increderea, cateodata.

Acum, cand scriu toate astea, gandul imi zboara la locurile copilariei mele: la taraba de zarzavaturi ale bunicii mele, la muntii pe care haladuiam cu bunicul meu, la momentele frumoase, la focul de lemne din soba mica, la zapada pe care mi-o infundam in manusi, la….

Acest text e scris pentru ca Simona Tache a avut o idee minunata de a ne face pe toti sa ne amintim de bunicii nostri. Ar vrea sa vada cat mai multi bloggeri mici care scriu din pasiune si ofera niste premii celor care au condei. Textul de mai sus nu intra la concurs, l-am scris pentru ca asa am simtit. Va sfatuiesc si pe voi s-o faceti, pentru concurs sau in afara lui. Bunicii nostri merita sa ne aducem aminte de ei.

Tweet