Sambata trecuta am avut prima sesiune de pitching din cadrul actualei editii Startupdays. Ce oficial a sunat asta, dar pentru ca facem ceva foarte serios, va trebui sa va comunic rezultatele pe un ton la fel de oficial. Sau nu, depinde de cheful care ma apuca pe parcurs.

Cum a fost Oradea? Nu asa cum ne-am fi asteptat. Insa, vorba Cristinei, sper sa nu apuc momentul in care o sa fiu vreodata multumita de vreun eveniment la care fac parte din organizare. De ce nu a fost asa cum am fi vrut? Au fost putini participanti, mult prea putini pentru dorinta pe care o auzeam exprimata pe bloguri, forumuri si alte cele. E ceva de genul: “daaa, haideti si la noi, pe noi nu ne remarca nimeni pentru ca nu suntem din Bucuresti”, insa atunci cand se ofera sansa, multi nu stiu sa profite de ea.

Cei care au venit, au fost foarte interesati de ceea ce se intampla acolo, iar ideile prezentate au foarte mare potential. Juriul si-a facut treaba impecabil, iar la sfarsit i-am vazut incantati de tot conceptul proiectului. Probabil ca asta e motivul pentru care Eric Prenen a venit la noi, inainte sa plece, ne-a strans mana si ne-a spus: “See you in Timisoara. This jury will come”.

Ne pregatim asiduu de Sibiu. Avem emotii, ca intotdeauna, pentru ca am vrea ca Sibiul sa vina mai pregatit, cu mai multe proiecte si mai multi participanti. Pana la urma, e vorba de o finantare de 20.000 de euro, asta ar trebui sa fie un motiv suficient de bun pentru ca oamenii cu idei sa fie impulsionati sa-si prezinte posibilele afaceri.

Vom fi in Paltinis, in data de 4 septembrie 2010, la Casa Turistilor, incepand cu ora 11, unde va asteptam cu nerabdare si curiozitate. Vom pleca din Sibiu, de la Sala Transilvania, la ora 10. Programul il gasiti aici.

Cand eram mica, viata mea se impartea in doua momente care imi faceau inima sa salte din piept de fericire: lunile in care mergeam la Santa, sa stau cu bunicii mei si momentele in care mergeam la meciuri de handbal, sa o vad pe mama “la munca”. Da, mama mea a fost sportiva de performanta si a activat timp de 17 ani la CSM Sibiu, o echipa de handbal care nu era chiar slaba, pe vremea impuscatului. De la ea am mostenit pasiunea pentru handbal, iar in clasa a 7-a am hotarat ca sunt destul de mare sa incep si eu sa practic sportul asta. Din pacate, cativa ani mai tarziu a trebuit sa renunt, pentru ca am ales scoala in locul sportului. Si acum mai simt o umbra de regret, dupa atatia ani.

In timpul liceului, la orele de sport (de la care nu lipseam, in ciuda antrenamentului pe care il aveam la handbal), am jucat volei la greu. M-as fi dus afara, la baieti, care tineau cate un campionat de baschet in fiecare saptamana, insa ei erau atat de mari si de puternici incat m-as fi pierdut printre ei, oricat as fi fost de inalta. Ma surprindeam, cateodata, admirandu-i, fascinata de felul in care sareau si alergau pe teren.

Apoi am dat de televizor si meciurile din NBA, difuzate noaptea, la ore atat de mici incat, ca sa le vad, trebuia sa ma chinui sa raman treaza pana la ora la care incepeau. Era un spectacol senzational. Acum nu mai urmaresc nici meciuri din NBA, nici nu mai practic vreun sport (doar merg pe jos mult, foarte mult) si m-am orientat catre fotbal, de vreo 5 ani incoace.

Baschetul a fost o dragoste neimplinita pentru ca niciodata nu am fost in stare sa arunc la cos. Deh, femeie. Dar intotdeauna am expresia aia de fascinatie pe fata, atunci cand urmaresc un grup de oameni care “se joaca” cu mingea aia imposibil de tinut in mana.

De ce vorbesc de baschet? Pentru ca incepe Cupa Timisoara, in data de 2 septembrie. Pentru ca echipa de baschet a Timisoarei a castigat in sezonul trecut Cupa Romaniei, in conditiile in care jucatorii nu mai primisera salariul de mai bine de jumatate de an. Pentru ca eu cred ca in Timisoara putem avea performanta sportiva si in alta parte decat la fotbal si pentru ca acei baieti care isi dau sufletul pe teren merita incurajati cu toata forta.

Sa mergem la meci, dara. Sa strigam, sa incurajam, sa-i facem sa simta ca nu joaca doar pentru 100 de oameni. Sa ii facem sa simta ca joaca pentru tot Banatul.

N-am mai scris. Asta a vazut toata lumea. Insa nu am lipsit de pe blog din cauza de lene, lipsa de chef sau alte cele, ci pur si simplu pentru ca se apropie toamna si, odata cu ea, micile evenimente care ne fac sufletele mari.

Io-s mandra de felul in care se misca lucrurile in Timisoara. Cand i-am cunoscut pe Cristina si pe Alex, in prima luna a acestui an, nu imi inchipuiam ca o sa si ajung sa lucrez cu ei. Cand am participat la prima editie de Startupdays, nu m-am gandit ca o sa ajung sa fac parte din echipa care organizeaza acest eveniment si care incearca sa-l creasca si sa-l aduca la niste standarde de care orice antreprenor ar fi mandru. Inca n-am ajuns acolo, mai avem mult de lucru, dar spre asta ne indreptam.

Zilele astea am muncit mult, cu totii, cot la cot, asa cum mi-am dorit sa o facem. Avem o luna plina, in care vom merge sa adunam idei prin tara. Vineri Sambata, pe 28, suntem la Oradea, unde vom asculta idei pentru un start-up in online. Vom avea oameni in juriu care vor ghida si vor da niste sfaturi care sa-i ajute pe cei care doresc sa se afirme. Nu mai trebuie decat sa va inscrieti, atat pe voi cat si ideea voastra, in formularul special de inscriere de pe site-ul Startupdays.ro.

Stati aproape de site, acolo vom da toate informatiile necesare. Eu o sa adun pentru voi si partile care nu se vad pe site-ul oficial, asa, ca sa ne stim transparenti

Vineri, in data de 20 august, Florin Chilian va sustine un concert pe terasa clubului No Name. Nu, n-o sa scriu aici un comunicat de presa, ci o sa scriu despre Florin, pe care am avut onoarea sa il cunosc.

De ce zic onoarea, cand o tara intreaga il blameaza pentru ca se cearta cu ProTv-ul pentru niste bani din drepturi de autor? Pentru ca omul asta are unul dintre cele mai curate suflete pe care le-am intalnit in viata mea. A venit la licitatia pentru Daniel cu inima deschisa, a cantat, a licitat si apoi a facut cadou ceea ce avea mai de pret: partitura piesei “Zece”, pentru care s-a judecat cu Ministerul Culturii.

Pentru ca a fost alaturi de Timisoara si timisoreni in marsul de pe biciclete din aprilie si a venit sa pedaleze pentru cauza noastra, pe ploaie, desi nu avea nimic de castigat din asta, in afara de o raceala zdravana.

Si, mai ales, pentru ca omul e de o sensibilitate aparte atunci cand canta. Stiu ca am plans la concertul pentru Daniel, atunci erau, poate, alte conditii, dar piesele lui intotdeauna m-au miscat, chiar daca nu sunt un fan declarat al pieselor lui.

Organizatorii au pus in vanzare bilete la pretul de 25 de lei. Totusi, pentru studenti sunt niste locuri speciale, in fata scenei, pe niste perne moi, iar accesul se face cu carnetul de student la purtator, pretul biletului fiind de 15 lei.

Avem si un concurs la care se dau (cum altfel) zece invitatii duble, concurs pe care il gasiti pe blogul Trender, foarte simplu, de altfel: scrieti acolo refrenul vostru preferat de la Chilian si apoi lasati un link cu profilele de Twitter si/sau Facebook.

Mno, ne vedem vineri, zic.

Sunt printre ultimii care scriu, tocmai pentru a-mi mai domoli entuziasmul provocat de intamplarile din weekend. Nu cred, totusi, ca am reusit, pentru ca zilele ce au trecut au fost unele dintre cele mai frumoase pe care le-am trait vreodata. Totusi, incerc sa ma temperez si sa fac pe observatorul oarecum impartial.

Weekend-ul a fost unul inedit. M-am simtit ca un veritabil turist, poate si din cauza faptului ca vineri dimineata mi-am facut si eu bagajul si am plecat spre River Grill House, de la Sag. Timp de o jumatate de zi am alergat dupa invitati, iar seara am fost la TVR Timisoara, impreuna cu Corina, sa le povestim despre bloguri si initiative offline.

Sambata dimineata m-am trezit cu niste emotii cat casa, insa m-am linistit cand i-am vazut pe toti entuziasmati de plimbarea pe care urma sa o facem prin Timisoara. Insa nimic nu m-a pregatit pentru avalansa de presa prezenta la eveniment. M-au luat ca din oala, sa le dau interviuri, sa le povestesc de ce facem adunarea asta de oameni (pe mine si pe altii, bineinteles, ca era plin de vedete internaute). Oameni care au fost multi, multi de tot (la una dintre numaratori ajunsesem la 52 de oameni care il urmau, entuziasti, pe Dan, ghidul nostru).

Mi-e greu sa povestesc cum a fost plimbarea si cat de multe am aflat despre orasul meu de adoptie. Ma abtin sa comentez despre partea organizatorica a turului, ii las pe altii sa faca asta. Dar nu pot sa nu fiu extrem de mandra de cei care au pus la cale toata aventura asta si in mod special vreau sa ii multumesc Amaliei Matei si lui Emil Cristescu. Astia doi oameni sunt, pentru mine, esenta sufletului de banatean.

Sunt atatia oameni care au muncit pentru tur: au fost Cristina si Daniel, cu care am lucrat cot la cot; au fost bloggerii timisoreni care s-au implicat foarte mult ca lucrurile sa se desfasoare dupa plan; a fost Dan, ghidul, un om senzational; au fost invitatii nostri din Cluj, Alba, Oradea si Bucuresti, care ne-au transmis tuturor o stare de bine si entuziasm. Si daca a fost vreun moment in care aproape ca mi-au dat lacrimile, a fost acela in care am realizat ca stau in locul in care Timisoara s-a adunat si a dat jos comunismul.

Sa ma iertati ca nu scriu (si dau doar niste link-uri) despre toti cei pe care i-am vazut (si admirat pentru rezistenta) intr-o zi de sambata, in care am respirat aerul unei Timisoare racoroase. Caci da, Timisoara ne-a primit pe toti cu o vreme perfecta pentru plimbare, coplotand impreuna cu noi pentru o zi cu adevarat reusita: Richie, Daciana, Crina, Dan, Sora, Elena, Nicole, Ovi, Corina, Raul, Milo, Sirg, Deme, Ily, Adelina, Alex Bleau, Cristi, Dan Patrascu, Boghi, Adi Dragos si Bloo. Iar pentru efortul de a veni pana la Timisoara, trimitem multumiri catre: Maka, Florica si Zicu, Alex, Corina, Iulia, Andrei, Miruna, Radu si Daniel, Ana, Lili si Laurentiu.

Multumesc Blue Air pentru ca i-a adus pe bucuresteni, Porsche Timisoara pentru ca ne-a oferit masinile cu care i-am plimbat pe invitati pana la Sag si inapoi, Hotel Timisoara pentru cazare, mancare, buna dispozitie si grija, in general, KFC pentru pranzul delicios, Trabucuri pentru udarea gatlejurilor la party si nu numai, Start Up Days pentru sustinerea evenimentului.

Iar voi, toti cei cu care am ras si am simtit emotie zilele astea, sunteti mai mult decat speciali pentru mine. Va multumesc ca ati fost acolo si ca, impreuna, ca de fiecare data, ne-am unit si am aratat tuturor ca se poate.

LE: Am uitat chiar de Andreea, nush cum se face, ca ea a scris prima despre toata actiunea asta. Te pup, dear (multumesc heitarului meu, mai pe faza decat mine)

PS: aici aveti pozele mele si ale Cristinei, iar aici puteti vedea monitorizarea de presa.

Cand m-am mutat in Timisoara acum 4 ani si ceva, nu imi inchipuiam ca o sa ma indragostesc atat de tare incat sa vreau sa numesc locul asta “acasa”. Fugisem de Sibiu, de inchistarea pe care o simteam acolo si venisem intr-un loc in care aveam doi prieteni, fara job si fara bani (bine, cu ceva bani, dar foarte putini, adica n-as fi putut sa stau fara sa muncesc). Dar Timisoara a facut o vraja si in 3 zile am inceput sa lucrez intr-un loc care mi se potrivea ca o manusa.

Lucram mult si nu deosebeam noaptea de zi, dar, intr-o seara, am decis sa fac pe jos drumul pana acasa. Drumul era destul de lung, iar eu inca nu reusisem sa-mi invat traseul foarte bine. Evident, m-am ratacit si am ajuns undeva pe la podul Michelangelo, cand eu trebuia sa ajung pe langa stadion. Am oprit un domn, sa cer indicatii, el s-a oprit, mi-a aratat in ce directie trebuie sa merg si mi-a spus: “Domnisoara, mergeti incet, e asa o zi frumoasa, iar Cimisoara noastra s-o facut toata verde. Sa respirati adanc, ii bine”.

Cand am vorbit cu Corina, sa aducem proiectul ei si la Timisoara, doar asta aveam in cap: sa le aratam si altora cat ii de bine sa respiri aici. Cat de frumos e sa stai pe banci in Piata Unirii sau sa mirosi aerul curat din Piata Traian. Si, bineinteles, cat de mandra sunt eu ca am ales sa locuiesc intr-un oras in care oamenii mai zambesc pe strada, in care claxoanele se aud rar spre deloc. BlogDeTurism impreuna cu bloggerii timisoreni, s-au unit si au pus la cale micul si frumosul eveniment.

Multumesc unor oameni cu mare suflet, care ne-au ajutat sa punem pe picioare acest tur: Hotel Timisoara, pentru cazare, masa, rezolvat multe chestii de vizitat si implicare activa in organizare (alaturi de Amalia Matei - una dintre cele mai misto femei cunoscute de mine vreodata); Porsche Timisoara care, ca intodeauna, e alaturi de noi, oferindu-ne masini ca sa-i plimbam pe invitati dintr-o parte in alta; KFC, dragii de ei, care ne dau papa ca sa rezistam la un epuizant tur de Timisoara; Blue Air, care ne va zbura invitatii care vin de la capitala; Tabucuri.com, care, cum altfel, ne da de baut, ca nici o tigara nu merge neudata. Sustinatori de seama sunt si cei de la StartUpDays.

Si, de asemenea, multumiri speciale lui Dan Caramidariu, care a acceptat provocarea oferita de noi, aceea de a incerca sa povesteasca istoria Timisoarei unui grup de aproape 50 de oameni. Asa ca, ne vedem sambata, cu mic, cu mare, si cu muuult entuziasm

Uite asa, am intrat azi in a patra zi fara internetii pe care-i platesc. Am atatia draci incat greu ma controlez sa nu incep sa injur ca la usa cortului, asa, ca o duamna ce ma aflu. A scris si Cristina despre asta, ca si ea e cu nervii ghem. Noi doua ne impartim nenorocitul de stick, cand suntem acasa, dar de cele mai multe ori umblam creanga prin crashme care au internet wireless.

De luni dimineata am inceput cu intrebarile. Ba ca se lucreaza, ba ca nu se lucreaza si noi aparem conectate, ba ca problema e transmisa la departamentul tehnic si ca vom fi contactate. Numai minciuni, de trei zile. Degeaba sunam, degeaba facem scandal, nimeni nu ne baga in seama.

Am aflat ca si altii au probleme. Si nu de duminica, asa ca noi, ci de vineri. Oameni care depind si ei de functionarea internetului ca sa-si poata face treaba. Eu m-am plans in stanga si in dreapta si pana la urma am aflat ca problema e alta: s-au ars niste echipamente in timpul furtunii de saptamana trecuta, din cauza fulgerelor. Problema s-ar remedia foarte repede daca cei de la Bucuresti ar trimite respectivele echipamente, ca sa fie inlocuite. Doar atat ca aia se fac ca ploua si nu trimit nimic.

Nesimtirea astora de la RDS este peste puterea mea de intelegere. Omul cu care am vorbit, angajat de-al lor, spune ca sunt foarte multi oameni care asteapta sa fie reconectati, sunt sase zone cu probleme. Deci, io banuiesc ca n-avem nici o sansa sa fie linie functionala pana pe sfarsitul saptamanii. Asta daca avem noroc.

Incerc sa nu ma irit foarte rau, ca oricum doar eu sufar daca ma enervez. Ca in nici un caz n-o sa-i pese RDS-ului ca io fac urat. Dar ma gandesc ca o sesizare la OPC tot o sa pot face, ca si asa nu pot lucra, doar nu am interneti, nu?

In weekendul asta de la Cluj am avut un moment in care am stat la povesti cu Cosmin Tudoran, de la Cassa Loco. Om fain, fara fite de vedeta, desi nisa muzicala creata in Romania il face (alaturi de colegii de trupa) sa intre in istoria muzicii romanesti. Si cum mi s-a parut ca nu mai au atatea concerte cate ar trebui sa aiba, l-am intrebat care e problema. Mi-a raspuns sincer: “Tu nu vezi ca pana si Mika a venit la un concert la care lumea nu a trebuit sa plateasca pentru a-l vedea live?”

Uite asa mi-am dat seama ca artistii romani au o mare problema: aceea ca se asociaza cu diverse manifestari culturale, gen festivalul berii, sau al vinului, sau zilele orasului, iar oamenii sunt obisnuiti sa vada nume mari fara sa plateasca nimic. Pentru ca daca ai ocazia sa-i vezi asa, nu te mai stresezi sa platesti bilet pentru un concert organizat, “ca si asa vin la festival anul asta”. Nu mai vorbim de albumele pe care le scot si pe care nu le cumpara nimeni, ca doar romanul e obisnuit cu moca, luam de pe torente.

Ma intreb oare cum ar fi daca pentru toate manifestarile de felul asta s-ar cere la intrare o suma modica. Un leu, sau 5 lei. Putin, ceva simbolic, doar pentru a arata oarecare respect fata de trupele alea care vin pe scena si performeaza (mai mult sau mai putin) live. Insa nu poti sa faci asta, pentru ca artistii romani nu se respecta intr-atat incat sa adauge o asemenea clauza in contract. Dar mai apoi se jeluiesc peste tot ca nu mai vine nimeni la concertele lor de lansare de album sau nu le mai cumpara nimeni piesele.

Si uite asa, oameni precum Cosmin cauta (si gasesc) respect in alte parti, acolo unde oameni stiu ca trebuie sa plateasca pentru ceva calitate. Iar noi ramane sa ne multumim cu concerte ale unor artisti care ar putea fi apreciati mai mult, doar ca nu-si doresc asta.

PS: sa aduci un artist atat de misto ca Mika, in Romania, si sa nu ceri nici un leu publicului, mi s-a parut o jignire atat pentru public, cat si pentru artist.

Apai, cum sa fie, fain. Si nu fain ca de obicei cand merg la Cluj, desi nu-mi amintesc sa fi mers vreodata si sa ma simt aiurea, ci fain pentru ca am vazut niste chestii pe care nu le-am mai vazut niciodata si care m-au impresionat.

Vineri ne-am luat Carpatair-ul spre Cluj si, dupa un zbor lin de 30 de minute am ajuns in aeroportul clujean, unde ne astepta microbuzul West City Hotel si insasi Ebucataria, materializata prin persoana eternului Andrei Crivat. Dupa un dus, povesti si cafele, am post poftiti la masa si ne-am delectat cu tot felul de chestii bune, insa eu m-am declarat invinsa de oboseala (dormisem doua ore) si m-am retras in vastele apartamente.

Sambata dimineata, dupa un somn ataaat de lung (cam 10 ore, deci da), ne-am luat micul dejun la frumosul hotel (ii foarte misto hotelul asta, m-am tot chinuit sa ii caut nod in papura, dar n-am reusit), ne-am urcat in microbuz (oferit tot de hotelul la care am stat) si am pornit spre a ne bea cafeaua pe dealul Feleacului, la un restaurant pe care nush cum il cheama. In drum spre cafea, am trecut pe langa gradinile Palocsay, care acum sunt pline de pomi frunctiferi, dar care, acum vreo cateva zeci de ani, erau sere de flori si produceau garoafele preferate ale Elenei Ceausescu (o floare cu un diametru impresionant).

Cafeaua n-am mai baut-o, ca restaurantul era inchis, drept urmare ne-am urcat inapoi in microbuz si ne-am dus catre centrul Clujului, sa vedem ce minunatii mai intalnim. Am ajuns la Bastionul Croitorilor (numit asa pentru ca a fost finantat si intretinut de breasla croitorilor), singurul bastion al cetatii vechi care s-a pastrat integral.

Am plecat mai apoi spre Biserica Reformata (aflata pe Ulita Lupilor, cea mai veche strada din Cluj), care e o adevarata minune, nu atat pe exterior, cat pe interior. Biserica are expuse pe pereti blazoane ale familiilor nobile care traiau in zona acum 500 de ani. E impresionant sa vezi atata istorie adunata in cativa metri patrati. Nici biserica n-a avut o istorie lina, incercandu-se distrugerea ei undeva pe la 1600, insa cladirea s-a aparat singura, cateva blocuri de piatra cazand peste cei care vroiau sa o devasteze si 14 oameni au fost omorati.

Am plecat mai apoi spre Biserica Piaristilor (ordin calugaresc al romano-catolicilor), o cladire superba, construita in stil baroc. Interiorul este spectaculos, iar altarul principal trebuie vazut, nu descris: aur, lemn sculptat…o minune. Nici aceasta biserica n-a scapat de evenimente, iar unul dintre ele s-a intamplat chiar in perioada comunista, in 1956, atunci cand credinciosii si preotii greco-catolici au organizat unul dintre cele mai mari proteste anticomuniste. Scopul a fost acela de a arata ca nu e adevarata afirmatia cum ca nu mai exista Biserica Romana Unita (io am cautat pe Wiki, am gasit niste chestii foarte interesante mergand din pagina in pagina). Bineinteles, au fost o gramada de arestari si incarcerari, ca urmare a protestului.

Urmatorul punct a fost Biserica Sf. Mihail. Desi e mare si impunatoare, nu e decat o biserica, construita in stil gotic, una dintre cele mai mari existente pe teritoriul Romaniei. Mi s-a parut interesant ca aceasta biserica a avut autorizatie de contructie de la curtea papala de la Avignon, adica pe la 1300, ceea ce o face cea mai veche biserica vizitata de mine vreodata.

Pentru ca era deja foarte cald, am hotarat sa ne retragem pe o terasa pentru cateva momente de respiro, in centrul vechi, cu stradute mici si doamne cochete. Am baut o nefiltrata, am dat interviuri pentru Foaia Transilvana, ne-am ras, ne-am jucat cu catei intalniti pe drum si apoi am plecat spre Gradina Botanica, unde ne-am pierdut printre flori. Ca asta-i un loc despre care n-am ce sa va spun decat ca e musai de vazut. Da’ musai.

Bineinteles, seara a fost dedicata pentru Irish Pub. Ca, asa cum zice #Florica, “Crivat ii duce pe toti la Pub ca la Mecca”. Am mancat, am baut, unii s-au jucat fusbal, altii au facut concursuri de ghicit intre cola si pepsi si, in rest, numa’ am ras.

Concluzie? Stiam ca in Cluj e frumos, stiam ca e multa istorie, stiam ca sunt povesti frumoase. Ceea ce nu stiam e ca nu ma asteptam sa ma simt atat de bine ca turist intr-un oras pe care se presupunea ca il cunosteam deja. Asa ca…dati o fuga pana la Cluj, parol ca merita.

PS: S-au mai plimbat cu noi si ne-au suportat fitele si cei de la VinSiEu si Eximtur.
PS2: Alex, Corina, Carmen, Andreea, Miruna, Adi, Gogu (pup, te!), Maka, Raul si ghidul nostru, Cosmin Tudoran, a fost una dintre cele mai faine gasti cu care m-am plimbat vreodata.

E clar, vara 2010 e vara plimbarilor, a redescoperirii tarii si oraselor in care traim. Redescoperirea Romaniei intra in sarcina lui Bobby Voicu si a Petromului, iar plimbarile prin orasele de frunce intra in sarcina oricui vrea s-o preia. E ca un fel de leapsa, pornita de Corina Georgescu si preluata de oameni care se simt mandri de locul in care traiesc. Pana acum au fost doua actiuni de felul asta: plimbarea prin Bucuresti, apoi cea prin Arad. La prima am fost, la a doua n-am putut din cauza de munci.

Urmeaza plimbarea prin Cluj, la care (cu mandrie pot sa spun) am fost invitata de Andrei Crivat si BlogDeTurism, impreuna cu alti oameni misto din tara. Eram tentata sa spun ca eu cunosc Clujul, doar am fost acolo de nenumarate ori, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca probabil nu-i cunosc nici 5% din secrete, si tocmai pe astea vreau sa le descopar.

Pe langa EBucataria, care ne va hrani cu drag, mai avem si alti oameni care au “uneltit” ca noi sa ajungem si sa ne bucuram de cluj: organizatorii West City Hotel si Blogdeturism plus sponsorii Carpatair, FTR.ro, VinSiEu.ro, Eximtur.

PS: urmeaza si Timisoara, dar toate la timpul potrivit

LE: Ca sa inteleaga toata lumea, Crivat doar ne-a transmis invitatiile, ca el era singurul care avea adresele tuturor.