A inceput asfixierea. Vin sarbatorile de iarna si tot producatorul de diverse chestii trage tare sa-si scoata parleala pe tot anul. Oferte, promotii, cadouri, concursuri si alte cele ne invadeaza televizoarele, strazile, calculatoarele, locurile de relaxare. Magazinele sunt decorate care mai de care cu beculete, stelute si coroanite de brad, iar pe la boxe se aud colinzi sau evergreenuri de Craciun. Deja oamenii se intreaba unii pe altii: ce faci de sarbatori? dar de revelion?

In curand va incepe goana dupa mancare. Magazinele vor fi pline de oameni care vor alerga ca disperatii de la raion la raion, cumparand mancare pe care o vor arunca dupa ce trece Craciunul. Si pe care o vor cumpara din nou, doar ca s-o arunce dupa ce se termina petrecerea de An Nou. Pentru ca la asta ii sta romanului mintea, sa se ghiftuiasca, sa-si puna pe masa de tot felul (despre care stie sigur ca nu le poate manca) si apoi sa ajunga la spital din cauza mancatului excesiv.

Incerc sa regasesc atmosfera sarbatorilor, placerea de a cauta cadouri pentru cei dragi, sentimentul de nerabdare pe care il aveam gandindu-ma ca voi impodobi bradul impreuna cu familia mea, dar nu reusesc. Pana si vremea de afara parca se incapataneaza sa-mi arate ca timpurile s-au schimbat. In loc sa ninga, ploua de rupe. Si parca nici la cadouri nu ma mai gandesc.

Primul cadou de la Mosu’ de care imi amintesc, a fost o pereche de patine. Albe, din piele, noi (!!!), cu lama ascutita si lucioasa. Eram inlemnita, nici nu stiam cum sa reactionez, am sarit la tata si l-am strans in brate, pe mama la fel, dar momentul a trecut repede, pentru ca vroiam sa incerc patinele cele noi. Atunci, nu mai suporta amanare. Era, cred, 7 dimineata, in ziua de Craciun. Tata, bietul de el, n-a avut ce face decat sa se imbrace si sa iasa cu mine pe strada. Atunci nu erau atatea masini si puteam sa “ma dau pe gheata” in voie. Nici nu stiu cate vanatai mi-am facut in incercarea mea de a invata cat mai repede sa stau “copacel” pe patinele mele cele noi. Am purtat patinele alea timp de cateva ierni, pana cand tata mi-a spus ca ar trebui sa-mi taie piciorul ca sa-mi mai intre in gheata

Of, mult am mai fost plecata. Brasov, Bucuresti, Valcea, Sibiu, Timisoara si apoi, ca intr-un final apoteotic, intalnirea bloggerilor de la Arad.

Despre plimbarile prin tara o sa povestesc mai incolo, pentru ca nu se putea sa nu am ceva peripetii. Acum vreau sa incerc sa fac un review al intalnirii de la Arad (si probabil ca sunt cam ultima dintre cei care au fost acolo).

Cand am plecat inspre intalnire eram destul de stresata din cauza unor probleme pe care mi le fac fostii sefi (eh, oameni nebuni, ce mai) si sincer, n-aveam nici un chef de o intalnire la care sa se discute despre cum faci bani din bloguri, care ii cel mai coios etc. Spre surprinderea mea, n-a fost vorba de asa ceva. Timp de mai bine de 3 ore am povestit lejer cu Maddy, Bebelusha, Visurat, 2/2, DeCe, Bastylika, Mihai, Tomckat, Marius si Manu (sper sa nu fi uitat pe cineva) despre vecini idioti, filme si amintiri (eu n-am prins discutia despre IPhone)… Despre bloguri foarte putin spre deloc, ceea ce mi-a facut mare placere, pentru ca oamenii prezenti acolo au demontrat ca stiu sa se relaxeze si sa nu se gandeasca intr-una la profitabilitatea unei pagini personale.

Bineinteles ca Visurat a fost in centrul atentiei si este foarte reconfortant sa vezi cum stilul lui artagos si comic deopotriva se pastreaza si in viata reala si ca el nu reprezinta doar un site pe internet. Maddy mi-a placut la nebunie, ne-a povestit un episod foarte amuzant in care ea (sau vocea ei) era victima unui onanist, Dani era obosit rau de tot dupa plimbarea la Bucuresti, iar DeCe avea un debit verbal extraordinar. Una peste alta a fost foarte fain si am un singur regret: ca a fost prea scurta intalnirea. Poze gasiti la Visurat si Bastylica.

Deci…mai vreaauuuu!!!

Inspirata de intrebarea pusa de VisUrat si de postul care anunta scoaterea la concurs a doua pozitii in blogroll-ul lui (mult ravnite, se pare, de aspirantii la imbogatire rapida prin intermediul blogurilor - si nu numai), mi-am adus eu aminte de primul blog citit vreodata.
Pe vremea aia nici nu stiam ca-i spune asa, acum cred ca se incadreaza la categoria “blog colectiv” si ii spune vaidevoi.ro. Am ajuns pe acolo dupa o recomandare facuta intr-o emisiune a carei nume nu mi-l mai amintesc si mi-a placut la nebunie. Am ras cu lacrimi citind aberatiile celor ce scriau acolo si m-am intristat foarte tare cand am vazut ca, la un moment dat, nimeni nu mai scria nimic. Nu stiu cine scria acolo, nici nu stiu daca e foarte important, dar sunt curioasa daca macar unul dintre cei de acolo si-a facut un blog. Ca ar fi pacat de talent.

Si aici vroiam sa ajung. La talent. La felul in care un blogger reuseste sa capteze atentia celorlalti. La felul in care isi conduce scrisul, la felul in care isi pastreaza cititorii. Cred ca VisUrat a fost primul blog adevarat pe care l-am citit si ma bucur ca ResursaDeFun a pus link la articolul respectiv (e vorba de Guma Orbit cu Surprize), ca altfel poate aflam mult mai tarziu de el. Si omul are talent cu carul cand e vorba de povestiri. Ca nu sunt de acord intotdeauna cu ideile lui, asta e deja alta poveste, cu totii suntem individualitati si ar fi al naibii de plictisitor sa gandim cu totii la fel. Si prin el am dat de altii si de altii, pe care am inceput sa ii citesc si sa ii respect pentru ceea ce fac: oameni ca noi, care isi pun gandurile si vietile pe tava, care isi sustin ideile fara ipocrizie (Arhi m-a facut sa vreau sa fiu mai transanta in relatiile cu ceilalti) si care s-au dovedit a fi niste modele de succes, demne de urmat.

Si revenind la concursul asta facut de unul dintre bloggerii care, atunci cand s-a apucat de blog, nu avea nici cel mai mic gand ca la un moment dat o sa ajunga sa traiasca din asta, eu una m-as bucura mai mult daca el ar ajunge sa citeasca ce scriu eu.

Asa ca, frati bloggeri, poate ca ar fi bine sa va intrebati mai degraba daca blogul vostru poate sa ofere ceva palpabil comunitatii virtuale, daca puteti sa fiti unici si nu va mai grabiti sa dati cu pietre ca nu sunteti sustinuti de “greii” blogosferei romanesti, iar daca va demonstrati calitatile, sunt convinsa ca nici nu mai trebuie sa va rugati de nimeni…

Veve mi-a adus aminte de copilarie. De bunicii mei din varf de munte, care imi suportau cu stoicism nazbatiile, care ma iubeau nespus si care se faceau punte numai ca sa-mi fie mie bine. Astia erau parintii mamei mele.

more…

Pornind de la acest comentariu, mi-am adus aminte de un bun prieten, Narcis pe numele lui, car este muuult diferit fata de tot ceea ce am cunoscut eu pe lumea asta.

Cand am mers prima oara la el in vizita, dupa un rand de pocher si vreo 2 beri, a trebuit sa folosesc toaleta. Am intrebat omul in ce directie o iau spre baie, iar el mi-a spus ca nu stie exact in ce directie e casa mea. Am ramas perplexa, toti ceilalti prieteni ai mei erau pe jos de ras (ma rog, ei il cunoasteau de mai multa vreme), iar eu nu stiam ce sa fac. intr-un final, mi-a aratat care e usa de la baie, dar mi-a aratat si unde e spirtul (”Mona”) cu care trebuie sa dezinfectez capacul de la WC. Eram atat de socata incat nici sa ma enervez n-am mai putut. La urmatoarea vizita deja am putut sa fac si eu misto de alt nefericit care se nimerise in casa lui Narcis. Stiu ca ma intrebam atunci cum naiba rezista nevasta-sa langa asa un nebun.

more…

Incep weekend-urile criminale. Sambata dimineata devreme voi pleca spre Sibiu cu trenul, claro, ca n-am de gand sa stau ore in sir pe la semafoarele de pe drum. La Sibiu trebuie sa particip la o nunta (deh, obligatiile astea), sper sa-mi vad vreo 2-3 prieteni, iar duminica seara ma intorc la Timisoara. Saptamana viitoare voi pendula intre Timisoara si Remetea Mare, ca trebuie sa fiu la doua nunti in aceeasi zi. Ca se casatoreste lumea asta intr-o nebunie, parca o dat o boala in toti si nu mai are nici unul rabdare, toti vor ACUM.

Eu una nu mai cred in casatorie. Am crezut odata, mi-am dorit copii, liniste si tot ce inseamna o familie. Am si avut pentru o vreme linistea aia. Acum nu mai vreau asta, cred ca m-am lovit mult prea tare cand am cazut de la mare inaltime. Bine, povestea mea nu e in nici un caz cu mult diferita de a altora, nu sunt prima femeie divortata de pe pamantul asta si in nici un caz n-o sa fiu ultima De ce ma gandesc acum la asta? Pentru ca imi e putin teama de nunta la care merg, de reactia mea, de felul in care o sa ma comport. Pentru ca e prima oara de cand am divortat cand merg la o nunta si as face orice sa nu trebuiasca sa fiu acolo. Din pacate, nu se poate, si dupa cum ar zice un psihiatru (sper sa nu ajung acolo prea curand), “trebuie sa merg si sa-mi infrunt temerile”. O sa incerc sa spun din suflet “Casa de piatra”, o sa incerc sa fac poze fericitilor miri, o sa incerc sa dansez si sa ma simt bine. Sper sa si reusesc.

Si pentru ca e ora amintirilor, Veve cu ale lui muzici mi-a adus aminte de asta:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qsh18FKSS24&hl=en&fs=1]

Ca tot e vara pe sfarsite, m-am gandit sa trag si eu niste concluzii, asa, ca de sfarsit de sezon. Tocmai s-a incheiat a 3-a vara consecutiva fara concediu. In afara de cate un weekend furat pe la Felix sau Surduc, n-am cu ce sa ma laud. Prin aprilie mi-am facut o lista pe care am scris cam ce vreau sa fac vara asta. Am sters, una cate una, fiecare pozitie din lista, pana cand mi-a mai ramas doar una: sa merg cu bicicleta in Muzeul Satului din Sibiu. Mai am o sansa, in weekendul asta, planul e facut si sper sa nu mai intervina nimic.
Mi-am adus aminte de planurile mele de pana acum, de momentele in care luam decizii importante, bazandu-ma pe ceea ce-mi doresc. Cand eram mititica, ma uitam la filme (pe video, pe la prieteni ai parintilor mei) in care era cate un personaj feminin imbracat la costum si cu servieta in mana; femei de cariera, aranjate si stilate. Iar cand ma intreba cineva ce vreau sa fiu atunci cand voi creste, spuneam invariabil “femeie cu costum si servieta”. Nu eram interesata de o meserie anume, vroiam doar sa ma imbrac si eu ca femeile alea, indiferent de meseria pe care ar fi trebuit sa o fac. Cu gandul asta in minte mi-am inceput zilele mele de munca. Si am muncit pana cand am reusit sa-mi implinesc visul: acum ma imbrac doar in fusta si taioare, ma plimb peste tot cu servieta in care-mi sta laptop-ul, port pantofi cu toc, am dead line-uri, sedinte de marketing, analizez raportul calitate-pret, fac studii de piata etc. Pentru ca in filmele alea, singurele probleme ale femeilor pe care le vedeam eu imbracate frumos erau legate de cate un june prim care le curta, iar mie nu mi-a spus nimeni ca o sa ajung sa am concediu o data la un cincinal, cam ca si Congresul PCR de pe vremuri.
Bine zicea vorba aia, “ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample…”

Pe el l-am intalnit acum cativa ani buni, la un chef facut intr-o cabana langa Balea Cascada. Eram multi, sarbatoream ziua unei prietene si eram adunati din mai multe gasti asa ca era plin de fete noi pentru mine si perechea mea. Printre ei si el, cel despre care scriu acum, un copil de 20 de ani foarte agitat si glumet. In ciuda veseliei lui, am simtit la el o tristete si o neliniste ciudata, care i se vedea in anumite gesturi, in anumite vorbe, in momente in care credea ca nu-l vedeanimeni. Am inceput sa povestim si timp de 3 zile nu ne-am oprit din vorbit (si din baut, dar asta deja e alta poveste ). Mi-a spus atunci despre viata lui dezordonata, de copil caruia i se faceau toate voile, despre mama lui pe care o chinuia in mod repetat cu betiile si drogurile pe care le lua (vodka cu romparkin, cam asta era maximul de drog pe vremea aia), de refuzul lui de a trai in lumea asta care ne sufoca cu legile ei si asa mai departe. Mi-a spus ca nu si-a dat bac-ul si ca nici nu are de gand sa faca asta, pentru ca el nu vrea sa traiasca intr-o societate in care i se impune cum sa traiasca. Eh, gandire curajoasa si atitudine de copil razgaiat, ma gandeam eu. Am incercat eu atunci sa ii explic ca degeaba e el inteligent ca nu prea poti sa razbesti in lumea asta fara niste hartii care sa iti ateste macar o mica parte din educatie, ca n-aveam cu cine vorbi.
Dupa cheful ala ne-am mai intalnit in gasca de cateva ori, la cate o iesire, un chef, o cabana..el exact la fel de inversunat si hotarat ca nu are nevoie de nimic pe lumea asta. Incepuse si o relatie distructiva intre timp, cu una dintre fetele gastii, o mica nebuna geloasa care l-a facut sa se rupa de toata lumea. Asta pana cand eu, hotarata sa il scot din mizeria in care se bagase, l-am chemat sa lucreze cu mine. Toata lumea imi spunea ca sunt nebuna, cum pot sa am incredere intr-un om care nu stie exact pe ce lume traieste, ce vrea de la viata, neserios etc. Bineinteles ca n-am ascultat pe nimeni, aveam incredere in simtul meu in ceea ce priveste oamenii si bine am facut, pentru ca a fost unul dintre cei mai buni oameni cu care am lucrat, a facut totul ca sa nu dezamageasca, poate si din cauza ca toti cei din jurul lui il stiau un razgaiat care nu da doi bani pe tot ce inseamna munca si responsabilitate. Si se pare ca viata a vrut sa il invete, in cel mai dur fel posibil, ca tot ceea ce ai trait poate sa se intoarca impotriva ta: la cateva luni dupa ce am inceput sa lucram impreuna, mama lui a murit de cancer, dupa 4 luni si jumatate tatal lui a murit ars de viu in apartamentul in care locuia, a aflat ca tatal lui mai are un copil (o fata) de aceeasi varsta cu el, a fost scos afara din casa (si lasat pe drumuri) de catre surorile mamei lui. Toate astea s-au intamplat in mai putin de un an de zile, si de la omul care avea totul a ajuns un om care nu mai avea nici macar un punct de sprijin, nimic stabil, in fata vedea doar ziduri, iar ceea ce era in urma nu mai conta.
Asa ca…a facut ceea ce ar fi facut oricine: s-a luat si a plecat in Bucuresti, sa incerce sa-si recladeasca viata din nimic. Numai ca ghinionul nu l-a parasit: femeia cu care a ales sa mearga mai departe a incercat sa-i submineze personalitatea si sa-l sufoce cu dragostea ei bolnavicioasa. Ii controla orice miscare, ajunsese sa vorbeasca cu prietenii pe ascuns si viata lui s-a redus la munca si la stat inchis in casa perioade lungi de timp. Cu ceva timp inainte sa plece la Bucuresti se apucase sa invete pentru Bac (inclin sa cred ca si eu am avut ceva de spus in privinta asta), in ciuda problemelor si a moralului cazut, si-a dat Bac-ul, apoi a intrat la facultate, a muncit pe branci ca sa se intretina (si pe el si pe ea), pana cand a hotarat ca la 26 de ani nu asta e viata pe care vrea sa o duca. Nu-si doreste o relatie in care sa se simta ingradit, controlat si inchis, nu vrea sa traiasca intr-un oras in care tinerii de drogheaza sub geamul lui de la bucatarie, nu vrea sa lucreze intr-un loc care ii provoaca scarba (des salariul e fulminant). Asa ca, inca o data, si-a impachetat doua genti si a plecat. A venit aici, la Timisoara (aici chiar ca am avut un merit mare), unde mai are cativa prieteni si nu trebuie sa fie singur. A avut curajul sa lase o viata care chiar daca nu era perfecta, era stabila si stia ce ii aduce ziua de maine. Dar are incredere in el si in faptul ca, pana la urma, trebuie sa isi gaseasca linistea.

Asta e povestea lui. Sper ca peste cativa ani sa va povestesc de el cum a reusit in viata, pentru ca eu sunt convinsa ca va ajunge departe. Ma simt mandra ca am asemenea oameni langa mine, care reusesc sa treaca peste orice si sa o ia de la capat in orice situatie. Am avut si eu curajul lui (aparent) si stiu ce inseamna sa lasi totul si sa pleci, stiu ce inseamna sa te trezesti intr-o zi si sa-ti dai seama ca tot ce ai crezut ca e stanca in viata ta s-a prefacut in nisip. Dar mai stiu ca nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat.

Incercam azi sa-mi aduc aminte care e prima mea amintire, sau macar care e unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc. Si cred ca nu e neaparat o amintire a unui fapt intamplat, ci mai degraba o imagine anume, insotita de un parfum: flacarile din soba cabanei bunicilor mei si mirosul de paine proaspata.

Primele lucruri din viata pe care mi le amintesc sunt legate de coltul acela de rai in care am copilarit: o tabara scolara in varf de munte, unde bunicii mei erau administratori. Nu stiu care a fost exact momentul in care am invatat toate cararile din padure, drumul care ducea spre Paltinis sau locul in care gaseai cea mai buna zmeura. Hoinaream cat era ziua de lunga, spre disperarea bunicilor mei care isi petreceau majoritatea timpului cautandu-ma, mancam zmeura si afine direct din tufa si beam apa de la izvorul meu secret (bineinteles ca toata lumea stia de el, dar mie imi placea sa cred ca e descoperirea mea). Nu imi prea cunosteam parintii pe vremea aia, ei erau in oras ocupati cu munca, asa ca momentul in care m-au luat de acolo si m-au dus intai la gradinita (pentru jumatate de an, trebuia sa ma invat cu un program, cu activitati etc) iar mai apoi la scoala, a fost foarte greu pentru mine, dar m-am adaptat repede si in curand mi-am gasit alte puncte de atractie.

De ce imi amintesc de asta acum? Pentru ca mi-e dor de amintirea pura a vremurilor de atunci, de felul in care ma jucam in zapada fara sa-mi pese ca sunt -10 grade, de lungul drum spre Paltinis alaturi de bunica mea, de bucuria pe care o simteam in fiecare zi fara sa stiu ca sunt fericita. Si pentru ca imi dau seama ca eu n-o sa pot oferi copiilor mei linistea aia, bucuria de a fi copil, n-o sa pot sa-i feresc de asfaltul innebunitor care ia locul verdetii, ca n-o sa stiu sa-i apar de nebunia din jurul nostru. Sper ca atunci cand o sa vina momentul, sa stiu ce am de facut. Pentru ca, dupa cate se vede, nimic n-o sa se schimbe, poate doar inspre rau.