Probabil o sa-mi pun multa lume in cap cu articolul asta, dar no, ideea nu-mi da pace de cateva zile deja.

Cum stateam io intr-o zi si butonam cocalari.com, dau de un videoclip cu niste pusti care erau la un chef si dansau. Nush exact ce muzica e, ca l-am vizionat pe mute si nu mai mult de 20 de secunde. Clipul in sine nu e atat de important, ideea e ca acei copii (nu cred ca aveau mai mult de 15 ani) se prosteau EXACT la fel cum ne prosteam si noi pe la chefuri. Si eu dansam la misto, ba chiar inventasem niste stiluri de dans aiurite carora le dadeam niste nume care mai de care mai idioate. Diferenta intre noi si astia micii de acum e ca nu aveam la dispozitie camere de luat vederi si Youtube, ca sa ne upload-am aberatiile.

Imi aduc aminte ca am fost un copil dificil. L-am luat pe “nu” in brate de cand am stiut sa gandesc pentru mine. Orice zicea mama era de cacat, orice zicea tata era naspa. Sufeream in draci cand mi se spunea ca n-am voie sa ies decat pana la ora 19, in timpul iernii (da, da, pana si in liceu se intampla asta). Exact asa sufera si adolescentii din ziua de azi, numai ca lor li se spune emo. Ma gandesc ca as fi ascultat si Tokio Hotel, daca existau la vremea aia. Din fericire pentru mine, am intrat la liceu in anul in care a murit Freddie Mercury si toata lumea asculta Queen. Suna cinic, dar asta e adevarul.

N-aveam crashme de fitze in care sa ma duc sa-mi expun nurii, dar aveam excursii. La Paltinis, de regula, ca acolo puteam sa stam trei zile si sa nu trebuiasca sa ne trezim din betie. Sau din facut tot felul de tampenii, gen mers pe acoperisul cabanei, prin zapada, ca asa aveam noi chef. Erau destul de rare aparatele foto pe vremea aia, de aia nu avem poze. Nu ca, in prostia si copilaria noastra, nu ne-am fi facut. Doar nu aveam cu ce.

Noi, cei trecuti de 30 de ani, spunem intr-una ca “astia micii” nu mai pun mana pe o carte, nu mai stiu ce e ala un film romanesc de calitate, nu se mai joaca afara, nu au altceva in cap decat jocuri pe comp si internet. Noi nu aveam de ales, trebuia sa batem mingea in fata blocului, ca atat puteam face, dar acum, ca suntem oameni mari, vorba ceea, oare nu alegem internetul in detrimentul cartilor si al plimbarilor in aer liber?

Nu zic ca e in regula tot ceea ce se intampla cu adolescentii de azi. In continuare cred ca sunt niste mici retarzi care vor sa treaca prea repede prin niste etape, care refuza sa-si traiasca varsta si care n-au chef sa faca exact ceea ce ar fi normal sa faca la anii lor: sa se bucure de fiecare minut, fara sa incerce sa para mai mari si mai importanti.

Spun doar ca parca n-ar trebui sa ne luam atat de niste copii care isi pun niste poze sau un film pe cate o pagina personala. Poate ca ar trebui sa-i vedem pe aia care, maturi fiind, se comporta ca niste mici cretinei si se expun aiurea. Ca astia mai micii ar avea, totusi, niste circumstante atenuante.

Intr-un episod al serialului pe care il urmaresc (secret, nu spui care, ca n-as vrea sa stric nimanui placerea vizionarii), subiectul abordat era unul destul de des intalnit: el, 22 de ani face sex cu ea, 15 ani, nestiind ca ea e minora. Fata il da in judecata pentru viol, el isi sustine nevinovatia.

Pe masura ce povestea inainteaza, aflam ca respectiva partida de sex a fost filmata si a ajuns pe net, tatal fetei e distrus si toata lumea il crede ca si condamnat pe tanarul care nu si-a putut tine pantalonii pe el. Ulterior, se descopera adevarul: fata a facut sex din proprie initiativa, ca urmare a unui pariu pus cu alte doua dobitoace de varsta ei, iar de filmat s-a filmat singura, ca sa aiba o dovada ca a castigat pariul.

Deznodamant? Tatal cauta un vinovat, decide ca sistemul e de vina si ca tanarul ar fi trebuit sa faca puscarie pentru ca a facut sex cu o minora, se duce la procuror si il omoara. Tanara de 15 ani ramane singura pe lume, in grija autoritatilor, ca maica-sa murise cu cateva luni inainte.

Pe mine una m-a cutremurat povestea asta, pentru ca sunt convinsa ca sunt destule cazuri de genul asta si in viata reala. M-am surprins gandindu-ma cum s-ar fi putut fi schimbat sirul evenimentelor, in asa fel incat nimeni sa nu sufere. Pe cine sa acuzi? Pe tatal fetei, care a facut singurul gest pe care il mai putea face sa demonstreze ca are grija de fiica lui, desi era clar ca se simte vinovat ca pierduse controlul asupra ei? Pe cele doua prietene ale fetei care, din prea multa emancipare, au decis ca trebuie sa faca sex cu baieti de colegiu inainte de a ajunge acolo? Prea multa libertate inteleasa prost?

Da, stiu, asta e un caz extrem, de obicei sexul la o varsta frageda nu are asemenea consecinte tragice, dar cate de simplu e, oare, ca parinte, sa detii controlul asupra vietii copilului tau? Cum oare pot parintii sa isi indrume copii in asa fel incat sa nu se trezeasca cu tot felul de suprize menite sa provoace atacuri de cord?

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc. Fetita prietenei mele, 12 ani, arata un interes deosebit partii fizice a vietii, daca intelegeti ce vreau sa spun… Evidnet, parintii nu ii pot verifica orice miscare, iar parerea mea e ca au pierdut de tot controlul asupra ei. Nu mai ramane decat s-o ia de mana si s-o dupa la planning, sa-i prescrie anti conceptionale si sa-i explice ce inseamna aia BTS si cum se poate preveni. Si cam atat.

N-as vrea sa fiu in pielea unui parinte, in ziua de azi. Nu-mi ramane decat sa sper ca, pana cand voi avea un copil, ma voi lamuri cum as putea sa ii fiu apropiata, cum as putea sa-l aduc la maturitate fara sa plang prea mult.

Am un nesfarsit respect pentru oamenii care muncesc. Aproape ca imi vine sa intru in pamant de rusine cand ma mai plang cateodata de oboseala si vad oameni de varsta a treia care inca vor sa munceasca, pentru ca o viata intreaga au facut asta si nu stiu sa traiasca altfel.

Cunosc un nenea care acum, la pensie, munceste in fiecare seara, portar la o fabrica. Nu are nimic de pazit, poarta e incuiata, cred ca firma are si contract de interventie rapida, ideea e ca el vine, are grija de chestii, da manacare cainilor si asa mai departe. Face ceva, nu sta. Inainte de pensie a fost inginer, a avut nush cati subalterni si are un bun simt iesit din comun, un om care include in conversatia lui, pe langa obisnuitul salut, formulari de genul: “cum v-a fost ziua?”; “sa aveti o zi minunata!”; “spor la treaba!”. Cu alte cuvinte, simti respectul pentru oameni. Nu conteaza cine e si ce anume face omul cu care vorbeste, el doar saluta si zambeste. Sunt convinsa ca nu are un salariu fulminant, dar sunt la fel de convinsa ca e foarte apreciat de sefii lui.

La polul opus sunt tinerii absolventi de facultate, care isi cauta un loc de munca la targurile de job-uri. Ca asta am vazut io zilele trecute pe la televizor, adica o draguta de fata de maxim 22 de ani, care cerea 600 de euro salariu de baza. Cand reporterul a intrebat-o de ce crede ea ca i s-ar cuveni un asemenea salariu, fatuca a spus ceva de genul: “pai, am terminat o facultate, nu? Si studiile facute trebuie platite corespunzator!” Evident ca nu stia sa faca nimic, nu lucrase nici macar o ora in viata ei, nu stia engleza sau vreo alta limba straina, dar ea a terminat o facultate. Mi-o venit sa sparg televizorul.

Concluzia? Ne ducem dracului. Copiii nostri au pretentii nejustificate pentru ca noi (ma includ si pe mine in categoria asta, probabil ca o sa fiu si eu parinte la un moment dat) le suflam in fund o viata intreaga. Le spunem ca sunt cei mai destepti, ca li se cuvine totul, le dam masini scumpe si telefoane de milioane, cedam cand se dau cu curul de pamant ca vor sa manance trei kile de ciocolata, ii lasam sa ne mai futa si cate o palma daca nu le facem pe plac. Si apoi, tot noi ne plangem ca nu-i avem langa noi la batranete, sa ne dea un pahar cu apa…

Familia mea de la Timisoara s-a mai imbogatit cu un membru. Azi s-a nascut Ema, o mogaldeata de 2,540 kg.

Sa fii fericita, piticanie, sa te bucuri de viata si sa ai parte de sanatate!

PS: poze, maine

Acum vreo doua seri m-am uitat la Eden Lake. Un film ciudat, sangeros, care te umple de furie si te lasa cu un gust amar dupa ce se termina. Povestea, pe scurt: un cuplu merge sa-si petreaca weekendul pe malul lacului Eden, unde dau peste niste pustani infatuati, care se simt lezati de faptul ca acel cuplu le-a invadat teritoriul. Incepe o vanatoare nebuna, cu grupul de pustani pe post de vanatori, vanatoare care se termina cum nu se poate mai prost pentru cei doi.

Ceea ce m-a socat a fost finalul filmului, faptul ca parintii tinerilor, afland despre ce au facut copii lor, le iau apararea si termina (in mod sangeros) ce au inceput acestia, pe ideea ca “ei sunt doar niste copii, au viitorul in fata”.M-a izbit adevarul asta crunt, aruncat in fata ca un fel de cireasa de pe tort. Si daca ceea ce a fost prezentat in film este un caz extrem, ceea ce se intampla in jurul nostru face parte deja din realitatea cu care ne-am obisnuit.

Citim zilnic despre tineri care s-au urcat la volan beti fiind si au ucis alti oameni a caror unica vina a fost ca s-au aflat la locul nepotrivit in momentul nepotrivit; si care scapa, apoi, de pedeapsa, pentru ca au un parinte influent. Despre copii ai unor personalitati, care fac trafic de droguri si carora nu li se intampla nimic. Pentru ca, nu-i asa, “sunt doar niste copii”.

Mi-e greu sa imi imaginez ce poate simti un parinte cand afla ca progenitura lui a facut ceva extrem de rau. Nu pot sa-mi dau seama ce mecanisme se declanseaza, astfel incat sa ia decizia stupida ca fapta trebuie musamalizata cu orice pret. E adevarat ca un parinte trebuie sa-si apere copilul, dar poate oare sa-l apere de el insusi? Se justifica actiunile parintilor atunci cand mor oameni? Atunci cand alte vieti sunt distruse de actiunile copiilor carora ar trebui sa le insufle valori? Sau incercarea de a-i acoperi este doar o incercare de a-si acoperi vina de a nu-i fi crescut cum trebuie?

Toate astea ma fac sa ma gandesc la momentul in care voi avea si eu copii si imi pun problema daca voi putea ajunge la sufletul lor astfel incat sa fac din ei oameni adevarati. Daca voi putea gasi calea de mijloc, prin care sa-i fac sa ma simta aproape de ei si, totodata, sa stie ca experienta mea de viata ii va ajuta sa deosebeasca binele de rau. Si ma pun singura in situatia extrema, in care sa iau o decizie asemanatoare cu a acelor parinti din film: oare as putea trai cu asa ceva pe suflet? Probabil ca nu, dar parintii fac, de cele mai multe ori, greseli mai mari decat copiii lor. Pentru ca, oricat se straduiesc ei, daca acel copil a dat gres o data si a scapat, va mai da gres si a doua oara…

E simplu: te uiti pe calendar, numeri zilele trecute de la ultima menstruatie si daca au trecut intre 12 si 14 zile, te-ai scos. Asta-i momentul cel mai bun. Il iei pe el (ca e necesar) si…ii dati drumul la treaba. Mno, acum ca am stabilit procesul tehnologic, sa analizam putin motivele pentru care o femeie ar dori sa faca pasul asta.

Cand casnicia ta merge ca dracu’. Ca ti-o zis tie ma-ta sa-i torni un plod, ca asta-l linisteste si nu te mai inseala. O sa te placa mai mult si n-o sa mai vrea sa divorteze, doar vei fi mama copilului lui. Numa’ sa nu te miri cand o sa faca misto de tine ca te-ai ingrasat ca vaca si pana la urma te paraseste cand are copilul 7 luni. Ca daca n-o fost iubire inainte, apoi dupa ce vei fi mai sensibila decat o papadie de aia ce se scutura, nici atat n-o sa te suporte.

Cand vrei sa-l prinzi. E frumos, il iubesti de nu mai poti si prietena ta iti spune ca acum e momentul sa-i faci un urmas, sa-l tii langa tine. Ce daca o sa faceti nunta de aia in doi timpi si trei miscari (s-o dus dracului visul tau cu nunta ca-n povesti), il ai langa tine pe printul mult visat. No, va fi nasol cand o sa lipseasca noptile de acasa, nervos din cauza ca l-ai fortat sa faca o chestie de care nu era sigur (si anume sa se insoare cu tine, ca de copil deja nu mai discutam, stim ca nu si-ar fi dorit asta); va fi nasol si cand o sa-ti spuna printre dinti, sa te descurci cu plodu’ ca el n-are vreme de schimbat scutece si de mangaiat pe burta cand are colici.

Cand mai ai o relatie si te gandesti ca vrei sa scapi de ea (de relatie, cum ar veni). Si atunci te indragostesti de altu’, “mai falnic” si mai coios, ca doar iti da siguranta materiala. Si cum te asiguri tu ca iesi din relatia ta si intri in alta mai sigura, din toate punctele de vedere? Ai ghicit: torni un plod. A, da, si mai faci putin tam-tam, sa se stie ca o fost un accident. Ca doar nici unul dintre voi nu e sculer-matriter sau prelucrator prin aschiere, ci sunteti oameni educati, cu cateva masterate si un doctorat, care stiu ce-s alea metode contraceptive. Aham.

Radem si glumim, dar realitatea asta ajunge sa raneasca, pana la urma, acei copilasi care se nasc pentru ca au niste mame tampite. Pentru ca da, eu cred ca o sarcina se intampla numai atunci cand femeia vrea chestia asta. Si acum nu vorbim despre violuri, incesturi si alte chestii de genul asta, ne referim doar la motivele enuntate mai sus (Sau variatiuni pe temele date). Si nu sustin avortul (care se pare ca inca e metoda contraceptiva cea mai cunoscuta, din pacate), dar sustin lobotomia cretinelor care gandesc asa cum am descris mai sus.

Un copil se face numai atunci cand ai ceva solid (adica o relatie in care el si ea se respecta reciproc) pe care sa-i asezi trupul firav cand se naste. Cand stii sigur ca ai un sot care te sustine, cand crezi ca atat ar mai trebui ca sa va desavarseasca relatia. Pentru ca povestile alea de mai sus “au fost autentice, sunt reale si vor fi adevarate” (Academia Catavencu)

Sursa poza

De dimineata m-a sunat mama, sa-mi zica “La multi ani”. M-am bucurat tare, pentru ea tot un copil am ramas, chiar daca teoretic am trecut de multa vreme de faza asta. Si mi-a venit cheful de desenat cu creta pe asfalt, m-as duce intr-un parc de distractii unde sa ma dau pe toate prostiile de masinarii de pe acolo, m-as uita la desene animate si as canta “Un elefant, se legana…”.
La multi ani, copilarie!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6AOEHW2SfWA&hl=en]

Incercam azi sa-mi aduc aminte care e prima mea amintire, sau macar care e unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc. Si cred ca nu e neaparat o amintire a unui fapt intamplat, ci mai degraba o imagine anume, insotita de un parfum: flacarile din soba cabanei bunicilor mei si mirosul de paine proaspata.

Primele lucruri din viata pe care mi le amintesc sunt legate de coltul acela de rai in care am copilarit: o tabara scolara in varf de munte, unde bunicii mei erau administratori. Nu stiu care a fost exact momentul in care am invatat toate cararile din padure, drumul care ducea spre Paltinis sau locul in care gaseai cea mai buna zmeura. Hoinaream cat era ziua de lunga, spre disperarea bunicilor mei care isi petreceau majoritatea timpului cautandu-ma, mancam zmeura si afine direct din tufa si beam apa de la izvorul meu secret (bineinteles ca toata lumea stia de el, dar mie imi placea sa cred ca e descoperirea mea). Nu imi prea cunosteam parintii pe vremea aia, ei erau in oras ocupati cu munca, asa ca momentul in care m-au luat de acolo si m-au dus intai la gradinita (pentru jumatate de an, trebuia sa ma invat cu un program, cu activitati etc) iar mai apoi la scoala, a fost foarte greu pentru mine, dar m-am adaptat repede si in curand mi-am gasit alte puncte de atractie.

De ce imi amintesc de asta acum? Pentru ca mi-e dor de amintirea pura a vremurilor de atunci, de felul in care ma jucam in zapada fara sa-mi pese ca sunt -10 grade, de lungul drum spre Paltinis alaturi de bunica mea, de bucuria pe care o simteam in fiecare zi fara sa stiu ca sunt fericita. Si pentru ca imi dau seama ca eu n-o sa pot oferi copiilor mei linistea aia, bucuria de a fi copil, n-o sa pot sa-i feresc de asfaltul innebunitor care ia locul verdetii, ca n-o sa stiu sa-i apar de nebunia din jurul nostru. Sper ca atunci cand o sa vina momentul, sa stiu ce am de facut. Pentru ca, dupa cate se vede, nimic n-o sa se schimbe, poate doar inspre rau.

Scriam aici despre faptul ca nimeni nu se mai implica in a-i feri pe adolescenti de micile mari probleme ale realitatii. Mno, uite ca se implica domnu’ director de la scoala nush care din Satu Mare, care a descoperit pagini pornografice intr-o revista pentru adolescenti. Si pagini in care se vorbea despre sex, curentul emo si alte prostii pentru copii. Si s-a socat, drept urmare l-a dat pe Moga (care e patronul firmei care a scos revista) in judecata. Mno bun, pana aici e in regula, toate clare. Dar unde a stat ascuns acel dom’ profesor pana acum? N-a observat pana acum COOL GIRL, BRAVO GIRL, POPCORN si alte reviste “pentru tineri”? Sa-i citeasca cineva titlurile de luna asta din COOL GIRL: “24 de ore in jeansii unui baiat”, “do’s & don’ts prima oara”, “epilatul cu ceara” etc. A, si au si ele postere cu Tokio Hotel, formatia cunoscuta si recunoscuta ca apartinand curentului emo. Si revistele astea sunt pe piata cam de multisor, pana acum nu s-a sesizat nimeni in privinta lor? Si apoi, e normal ca acetsti copii sa invete despre sex din paginile revistelor pentru ca la scoala sau acasa asta e considerat (inca) subiect tabu? Intai sa se intrebe dragii de profesori care e cauza pentru care aceste reviste li se par adolescentilor foarte interesante si numai dupa aceea sa ia atitudine. Desi m-as mira sa o faca in directia potrivita…

Nu prea foloseste nimanui. E o notiune abstracta si de orientare, care serveste eventual ca si punct de plecare, pentru ca nimeni nu pare a sti de ce e importanta.

Scrierea normala nu mai e la moda. Tre sa inveti sa scrii la moda, frate, daca vrei sa faci parte din marea comunitate online. Am gasit niste comentarii pe la bloguri de cred ca am nevoie de traducere, ca nu inteleg neam ce scrie pe acolo: “EMO JALNIC CE INSEAMNA ASTA YOO AM FOST EMO SI ASTA A VENIT DE LA PRIETENI MEI CE SA SPUN ASTAI BUNA CA VOR O LUME MAI BUNA HAHAHA CAND COLO TRE SA TE AMORI NU CA DACA TE CEARTA MAMA CE PATESTI ASTA O SA TREACA DA NU TE MAI INTORCI NICO OADATA DAO FACI” - mno vreau si eu sa stiu ce zice asta aici (extras de la 2/2)

Inca e pentru mine o nebuloasa cauza pentru care romanii scriu “v-a veni” sau “ve-ti face”; ma depaseste total motivul pentru care accepta ca si corect “frumoas-o” (atunci de ce nu scriem “frumos-ule”, ca doar nu discriminam masculinul de feminin), de ce uita degetul pe “i” si ne trezim cu “nostrii”, “albastrii”, de ce nu inteleg ca inainte de “b” si “p” se pune obligatoriu “m” etc. Nu mai vorbim de lipsa totala de virgule, cratime si alte accesorii oarecum indispensabile scrierii coerente.

Mda. Am devenit dinozaur mai repede decat ma asteptam. Am inceput sa zic fraze care incep cu “pe vremea mea” mai des decat credeam vreodata ca o sa o fac. Dar pe vremea mea era destul de nasol sa nu stii sa scrii corect. Cel mai rau e ca acesti copii sunt viitorul. Si peste cativa ani o sa vedem un afis electoral care o sa aiba un slogan de genul: “Votatima pe mn, k yo jtiu c va trb”. Si n-o sa aiba cine sa-l corecteze.

Later edit: cea mai tare mostra de “agramaticalitate” se gaseste in comentariile de aici. E la liber, din toate partile.