Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.

Ma trezesc. Futu-i, iar e fara un sfert deja. Sar in papucii de casa, trag niste haine din dulap si ma intorc spre pat. Ma uit la el cum doarme si imi vine sa-i dau un ghiont, sa-l trezesc. Pe de alta parte, il vad cat de linistit doarme si ma bucur ca nu-i treaz, ca amandoi suntem ciufuti dimineata.

Merg la baie, fac toaleta de dimineata si…sunt gata de plecare. Dar nu pot pleca fara laptop si iar tre sa intru in dormitor. Imi iau laptopul cu cata grija pot si gata sunt. Ma incalt si ma uit pe geam: ce zi e azi? Parca trebuia sa fim undeva pe la mijlocul lui martie, dar afara e peisaj de “Jingle Bells”. Si, probabil, e frig rau.

Ajung la masina, noroc ca am parcat in fata scarii. In namol. Ce naiba, aseara nu era acolo. Namolul, zic. Iau frumusel maturicea pentru zapada si da-i si lupta. De data asta nu eram in tocuri, dar orisicat, nu mi-am dorit noroi pe cizme. Deloc.

Curat masina, plec, in sfarsit. Ajung la birou. Parchez in balta si ma dau jos din masina nestiind ca urmeaza sa fac o baie racoritoare la picioruse. Viata e minunata. Parol!

Mic PS offtopic: particip la concursul de pe Ebucataria. Regulamentul pentru votare se gaseste aici, iar votul se poate da aici, cu click pe stelute (toate cinci, daca va place). Multumesc. Daca o sa castig, promit o masa delicioasa si lipsita de calorii, colesterol si alte chestii daunatoare

Teoretic, e primavara. Practic, avem intre 2 si 4 grade afara. Asta la noi, ca la Bucuresti ninge de rupe. Desi e atat de frig, eu simt cum lumea se trezeste la viata ca dintr-un somn greu, mai greu, mai timid, dar cu o forta care incepe sa se simta tot mai tare.

Si eu ma trezesc. In ultima luna, viata mea s-a schimbat complet. La fel si perceptia despre oamenii din jurul meu. Ma simt mai stapana pe mine decat m-am simtit vreodata. Ma implic in tot felul de proiecte, am avant si energie si incep sa ridic capul, sa vad ce fac oamenii si sa le simt pulsul.

Azi, acum, o iau pe alta cale. Din nou singura, puternica, bataioasa, asa cum m-am redescoperit in ultimul an. Am de trimis multumiri catre un singur om care, prin felul lui de a fi, mi-a readus aminte cine sunt.

La multi ani, mie, bine m-am regasit!

Nu, nu-i vorba de mine. Viata mea e ok, nici foarte buna, nici foarte proasta. Macar sunt fericita. Sau ma indrept in directia aia. Dar, sa revenim.

Am o prietena. De fapt, e mai mult o cunostinta, dar avand in vedere ca amandoua suntem bune prietene cu o alta, ne mai intalnim, accidental. E o femeie trecuta putin de 30 de ani, frumoasa, inteligenta, cu ceva afacere care ii merge nici bine, nici rau, dar e ceva din care se intretine si nu duce chiar o viata rea. A avut o relatie cu un tip relativ misto, relatie care s-a terminat acum vreo luna si ceva, dupa ce el a pocnit-o. No, de aici incepe drama.

Ea e psiholog, se presupune ca ar trebui sa stie ca barbatul care a lovit o data o femeie, nu se va limita doar la acea singura data. Cu toate astea, incepe sa-i gaseasca justificari pentru faptul ca si-a iesit din fire si a lovit-o: “la chestiile pe care i le-am spus, ar fi trebuit sa fie Iisus Christos sa nu se enerveze”. Da, ok, toata lumea se enerveaza, dar nu toti au in ei gena aia care ii indeamna la violenta.

Problemele din mintea ei, singura fiind, se accentueaza. Isi doreste foarte mult un copil si o familie si a ajuns la acel moment din viata in care simte cum ticaie ceasul biologic si face calcule: daca acum am 31 de ani, mai dureaza cel putin un an pana imi gasesc pe cineva care sa-mi placa, inca niste ani pana cand imi dau seama daca ne potrivim, dar poate nu-mi gasesc pe cineva din prima, si tot incerc pana ajung la 35 de ani, poate mai mult si o sa fac un copil la 40…etc s.a.m.d.Si din toate motivele astea, ea a dedus ca mai bine ar fi sa se impace cu fostul, ca macar pe el il cunoaste, doar ca si-ar dori ca el sa lupte mai mult ca ea sa vina inapoi.

Trist. Pentru ca nu vrea sa isi ia viata in maini si sa se bucure de tot ceea ce e frumos la varsta asta, cand maturitatea emotionala e la apogeu, cand tineretea nu mai inseamna infantilism si cand se presupune ca stii ce vrei de la viata. Ca doar nu mai suntem la 1900, cand 30 de ani insemnau aproape mort si aveai deja cam 3-4 copii pe care sa-i speli si sa-i hranesti toata ziua.

Asta nu inteleg eu: de ce unele femei inca traiesc cu gandul ca 35 de ani e o varsta nepotrivita pentru a fi mama; de ce unele femei considera ca, daca se despart de cineva in jurul varstei de 30 de ani, viata lor s-a sfarsit. Apai sa ma credeti pe cuvant ca nu-i asa. Io nu cred ca m-am simtit vreodata mai bine in pielea mea decat acum si viata e din ce in ce mai frumoasa. N-am un copil, inca, n-am un om langa care sa-mi petrec restul vietii, inca, dar toate acestea vor veni exact la momentul potrivit, atunci cand voi fi pregatita pentru toate astea.

Mi-as dori ca prietena asta a mea sa lase totul balta si sa vina in Timisoara, sa o ia de la capat. E cel mai bun loc in care s-o iei de la capat. Eu stiu cel mai bine

Of course, iar am o problema de perceptie. De la o vreme incoace intalnesc tot mai multi oameni ale caror probleme mai mult decat personale sunt puse pe tapet cu nonsalanta. Am probleme cu iubitul/iubita, stie tot blocu’, strada, si prietenii prietenilor mei. Am o viata naspa, pai sa afle toate lumea, frate, sa nu sufar io in tacere.

Acu’, ori is io prea carcotasa, ori chiar nu e normal sa ii incarci pe toti cei din jurul tau cu problemele tale. Bineinteles, aici nu ma refer la familie sau la prietenii cu care imparti si bune si rele. Dar in momentul in care absolut toata lumea iti stie problemele, cred ca nu mai exista sentimentul ala de sprijin pe care vrei sa-l obtii de la cei carora le pasa cu adevarat.

Eu sunt mai zgarcita la confesiuni, de felul meu. Nu consider necesar sa imi arunc pe masa toate necazurile. Pe care le am si eu, in ciuda faptului ca toata lumea ma vede zambind sau razand cu gura pana la urechi. Poate ca acasa, in intimitatea camerei mele, imi iau ursul in brate si plang pana nu mai pot scoate lacrimi. Poate ca nu, dar asta e o chestie care va ramane intre mine si cei doi oameni cu care imi impart cele bune si cele rele.

Sunt multi cei care, la intrebarea “ce mai faci?”, pusa de niste oameni cu care se vad de la ocazional spre foarte rar, raspund cu lux de amanunte cat de cacat e viata lor. Cate probleme au si cat de rai sunt ceilalti cu ei si fara sa tina seama ca interlocutorul lor deja se uita pe pereti de plictiseala. Newsflash: nu e nimeni interesat sa va asculte problemele, dragilor, daca ar fi fost interesati, oamenii aia ar pune mana pe un telefon si v-ar intreba de sanatate si inainte sa va intalniti accidental cu ei.

Eu as fi curioasa sa aflu ce obtin din expunerea asta. Sau macar ce vor sa obtina. Mila? Compasiune? Ajutor? Nici una dintre astea nu se primesc de-a moaca. Desi nu inteleg nici in ruptul capului de ce unii vor sa proavoace mila celorlalti, de ajutor toata lumea are nevoie. Iar eu una, cand vad ca oamenii la care tin se confeseaza in toate partile, mi se face lehamite de a mai intinde o mana de ajutor. Pentru ca, atatat timp cat tu, cel pe care il consider prieten, nu faci diferenta intre mine si unul de pe strada, atunci nu ai nevoie de mine asa cum cred eu ca ai nevoie de mine.

Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa. Nu stiu daca unii n-o vor lua personal, desi nu asta e intentia mea. Stiu doar ca mai sunt momente in viata asta cand vreau sa cred ca sunt speciala pentru cei din jurul meu si ca, prin felul meu de a fi, reusesc sa alin cumva problemele celor care conteaza pentru mine.

Iar daca altii considera necesar sa se expuna in vazul lumii, sa se duca la lume sa obtina ajutor so consolare. Am zis!

LE: Pentru toti cei care au impresia ca ma refer la cineva anume, ii rog respectuos sa-si pastreze parerile pentru ei si sa mai citeasca o data articolul. Nu sunt omul care sa nu spuna prin viu grai ceea ce are de spus, daca are ceva de spus. In nici un caz nu mi-as folosi blogul pentru asta.

Am in cap ideea despre postul asta de vreo doua saptamani deja. Bantuind io Twitter-ul, intr-o seara, ma pun la “povesti” cu Bad Pitzi si Geo Atreides, incercand sa ne dam seama daca femeia care a scris articolul asta e proasta sau nu. Articolul trebe citit musai, inainte de a citi ma jos.

Buuun. Concluzia mea e ca fata aia nu e proasta, doar naiva. De ce naiva? Pentru ca are impresia ca va putea fi amanta toata viata, chiar daca pielea i se zbarceste, fundul i se lasa, sanii nu mai sunt la fel de fermi, in ciuda orelor de la sala dublate. Pentru ca nu poti opri timpul si nu poti trai in superficialitate toata viata.

Nu, nu o judec, nu-i treaba mea sa fac asta. Nici nu dau cu pietre, fiecare e liber sa faca exact ceea ce-si doreste, sa-si traiasca viata cum crede ca e mai bine. Dar nu sunt de acord cand spune ca “amanta miroase a parfum si nevasta a ceapa”. Am fost si nevasta si amanta si, in ambele cazuri, pielea mea intotdeauna a mirosit a parfum sau a crema delicata de corp. Asta pentru ca nici mie nu-mi place sa miros a ceapa, iar in ziua de azi putem folosi dusul cu incredere.

Nu cred ca o amanta are parte numai ce e mai bun. E adevarat ca nevasta e acolo si la ce e mai greu in viata, dar oare nu asta e esenta? Sa ai langa tine un om care te sprijina, pe care sa-l sustii si cu care sa treci, de mana, prin tot ce e frumos sau urat in viata? Sa fim seriosi, o amanta e destinata sexului si atat, nu cred ca vreun barbat merge la altele pentru a gasi un suflet cald si iubitor, caruia sa-i declare o iubire pura si neintinata.

Sa nu-mi spuna nimeni ca femeia care a scris acel articol nu-si doreste o familie, copii si un sot caruia sa-i spele sosetele si sa-i calce camasile;eventual, sa-i mai si gateasca, din cand in cand, cu dragoste. Dar, probabil, dezamagirile anterioare o impiedica sa dea glas acestor dorinte si atunci se pune la adapostul afirmatiei “vreau sa fiu amanta pe viata”.

Treaba asta cu amanta merge o vreme. E sigura, e fara suferinte, fara asteptari. Desigur, presupune mult efort, ca nu e usor sa fii proaspata si apetisanta de cate ori are el vreme sa dea o fuga. Dar sa nu-mi spuna mie cineva ca, pe la 35-40 de ani, femeia asta n-o sa se sature de viata asta desueta. Parerea mea…

Bine ca or trecut si alegerile. Atata circoteca n-am mai vazut de cand mama m-o facut. Si e ceva vreme de atunci. N-am mai scris pentru ca m-a apucat o nesfarsita lehamite de tot ce ma inconjoara. Asta o fi efectul apropierii sarbatorilor, desi, teoretic, anul asta e altfel decat au fost ultimii patru. De ce ma enerveaza sarbatorile astea? Pai e simplu, nu le mai simt asa cum le simteam pe vremuri. Probabil ca e normal, odata cu maturitatea, cresc responsabilitatile, problemele si toate trebile astea ce decurg din a fi o persoana matura. Bleah.

In alta oridine de idei, nu zic ca am revenit, ci doar ca mi se mai pune pata de a mai scrie una alta. Par exemplu, acu o saptamana si ceva, asteptandu-mi relativ-jumatatea + amicul din dotare in parcare la Billa (era cam 10 seara, cred), observ cum un dragut de conducator auto isi demonstreaza abilitatile soferesti (sa te feresti) facand slalom printre masinile parcate frumos, in siruri-randuri in parcarea respectiva. Si da-i drifturi, frane, demarat in tromba, oprit milimetric in fata celor care, in marea lor inconstienta au decis sa traverseze parcarea pe jos. Era s-o spulbere pe o tanti care aproape a facut atac de cord, a lovit usor pozitia unei masini parcate, dar a continuat sa-si manifeste teribilismul.

Io, ca si cetatean de buna credinta, sun la 112 sa il reclam pe dobitoc. Evident, mi s-a spus sa merg la sectia 2 de politie, sa fac reclamatie, “politia rutiera nu vine la astfel de evenimente”. Ah, serios? Pai atunci asteptam sa moara cineva? Penibil.

Aseara am vrut inghetata. Cu caramel, if possible. Dupa o ora de bantuit pe la diverse magazine, chioscuri, buticuri si alte locuri de facut comert, ma multumeam si cu inghetata de fistic (cu emulgatori 678), la vafa. Si nu intelegeam, cum cacat, in ditai orasu’ din vestul tarii, “fruncea” care este, nu gasesti o amarata de inghetata. Dau si io un telefon, bre, nu gasesc inghetata, ce mama naibii? Pana la urma am gasit, la un magazin uitat de lume, culmea, de aia buna (Aloma) caramel cu ciocolata. Iupiii, inca un bastion cucerit. Luati-va, ba, inghetata, in ‘lementarele voastre!

Ah, mai e ceva. Cand dracu’ termina astia cu tziganeala prin tara asta? Niciodata, ai?

Sambata asta am decis, intr-un moment de totala neinspiratie, sa merg din nou in Fratelli, fara sa tin cont de esecul monstruos din saptamana anterioara.

Cand am ajuns, dupa ora 12, era aproape gol. Eu nu inteleg, totusi, gandirea asta a oamenilor de club. Adica de ce mergi in club la 1 noaptea si apoi pleci dupa doua ore? Mda, inca traiesc in lumea aia in care oamenii merg in club sa danseze si sa se simta bine, nu ca sa faca prezenta in locurile “fashionable” din oras. Dar sa revenim.

Dupa cum spuneam, cand am ajuns, locul era mai mult decat aerisit. Ne-am gasit prietenii, iar eu m-am cocotat pe scaun, cu ochii inspre multimea pestrita care incepea sa apara. Fete cucuiete cu coafuri care mai de care mai sofisticate, baietasi trendinezi, hipsteri derutati, ce mai, erau de toate. Si atitudinea, oh, aia era la mare rang. Nimeni nu zambea, de parca zambitul ar fi fost un fel de chestie tabu. Se pare ca nimeni nu mai vrea sa arate a om in club, iar trendul este “fii arogant, nu zambi ca te faci de ras”.

Probabil ca se simte in scrierea mea cat de amara mi-a fost seara. Cel putin, sper sa se simta, pentru ca eu nu-mi mai gasesc locul in cluburi de felul asta. Am avut perioada mea de nebunie, am baut pana mi-am intors ficatul pe dos de doua ori, mi-am avut partea de mahmureli care tineau doua zile intregi. Nu mai vreau sa fac parte din marea de oameni tristi care pierd noptile stand intr-un colt de bar cu un pahar de ceva alcool in mana. Imi place sa dansez, poate de asta m-as mai duce, dar doar sa am in minte siguranta faptului ca intr-adevar voi dansa si nu ma voi lasa deprimata de fetele celor dn jurul meu, care afiseaza atitudini de genul “io mi-s miezul din Fanta”.

N-am vazut nimic amuzant, nici macar “activistii” (a se citi niste unii pe la 40-50 de ani, imbracati la costume de directori comunisti) care au aterizat in club undeva in jurul orei 2, insotiti de niste doamne trecute bine de prima tinerete si care aveau pe fata o expresie de genul “si io? io cum am ajuns aici?”, nu au putut sa imi smulga un zambet, ci, in cel mai bun caz, o grimasa de dezgust.

Poate ca pentru altii e misto, asa cum era si pentru mine acum cateva luni. Dar eu…o sa fac altceva in weekend. Chiar daca asta inseamna sa stau in casa si sa ma uit la filme sau sa citesc, oricum voi fi muuult mai castigata

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

- am inca un stress pe cap, de aceea n-o sa scriu mare lucru;

- nu-mi place ploaia (de parca mi-a placut vreodata);

- ma-ndoiesc de ceea ce pot face, pentru ca sunt constienta ca va veni momentul in care nu voi mai putea face;

- mi-e teama de ora care vine si de deciziile pe care le voi lua;

- vine Jokers la Timisoara, in Irish Time (fostul le Dome din Complex); ne vedem acolo, ca io as bea ceva cocktailuri facut de barmanul ala misto al lor; da, presimt ca ma voi imbata rau.

Cine mai vine?