Ca-s multe si, cateodata, enervante. Dar mi le iubesc pe toate, cu pasiune, ca-s ale mele. Partea proasta e ca imi descopar tot mai multe, pe zi ce trece.

Prima ar fi personalitatea mea de zi cu zi. Zi normala, fara evenimente majore, in care ma trezesc dimineata, imi fac o cafea si purced la dat telefoane. Sunt calma, relaxata, rad, ma enervez, nimic iesit din comun. Mai arunc un ochi pe interneti, mai pun o muzica de fundal, mai plang ca n-am timp de citit, chestii de astea, lejere. Astea sunt zilele in care imi place sa vorbesc cu sora-mea, sa radem de diverse chestii, sa cant prin casa si sa fac curatenie.

Apoi sunt eu, cea profesionala. Vorbesc la obiect, dar nu uit sa strecor niste zambete, ca doar nu faci vanzari uitandu-te, sec, in ochi clientului. Destul de transanta, incerc sa imi stapanesc emotiile atunci cand lucrurile nu se intampla cum vreau eu sau atunci cand se intampla prea bine. Femeie fiind, mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu avansurile unora dintre clienti, dar am invatat sa le fac fata si sa ma fac ca nu pricep unele aluzii. Oricat de “pe fata” ar fi fost.

Nebuloasa contra-timp. Ca taifunu’. Ma irit din orice rahat, desi pana acum am invatat ca nu trebuie sa arat asta. Sunt o bomba cu ceas care poate exploda oricand. Acum vreo 5-6 ani, pe vremea cand lucram cu Orange, aveam de predat in data de 3 ianuarie un inventar general al magazinelor care se aflau sub obladuirea mea. Cand am ajuns la birou in data de 3 dimineata si am vazut ca doar 2 magazine din 11 au trimis inventarierea, am facut “exploza”. 17 oameni au avut penalizari la salariu, dar nici n-au mai intarziat vreodata cu vreun raport

Eu mai si beau, asa, sporadic. Si e asa simpatica femeia aia care iese la suprafata dupa trei nefiltrate, de nu va dati seama. Mie imi vine sa rad intotdeauna, dupa ce ma trezesc. Ca atunci cand beau, n-am nici o apasare pe lumea asta. Si fac toate prostiile, zici ca-s un copil ca si-o descoperit ce stii ce jucarie. Cateodata ma mai supar, ca sunt oameni care nu stiu sa se joace cu mine, dar no, n-ai ce-i face. A, era sa uit: cand am starea asta, imi pasa cel mai putin ca sunt femeie, nu vreau decat sa dansez si sa ma simt bine.

Partea intunecata e atunci cand sunt semi-depresata. Ca total n-am fost niciodata, Doamne-ti multam’. Am o alura de gri in jurul meu si nu vreau sa vad pe nimeni. Nu ma dau pe blog, nu ma dau pe twitter, nu ma dau pe messenger, nu raspund la telefon. MAxim doua zile, ca dupa aia imi revin. Ce e mai ciudat e ca niciodata nu am un motiv pentru ca aceasta personalitate sa iasa la suprafata. Pur si simplu ma trezesc cu capsa pusa.

Nebuloasa care va scrie azi e aia entuziasmata si fericita. De ce? Cine stie. Poate pentru ca ma bucur ca pot sa fac ceea ce mi-am dorit. Poate pentru ca am vazut ca orice decizie gresita am luat in viata, pana la urma s-a dovedit a avea un efect benefic. Poate pentru ca am invatat ca momentele de fericire pura sunt atat de rare incat ma bucur de ele cat de mult pot.

Si poate pentru ca azi am ascultat piesa asta:

Am discutat mult despre aroganta in ultima vreme. Cu oameni din online, cu altii din offline. Nu demult, cineva imi zicea ca, prima oara cand m-a vazut i-am dat impresia de om care a pus coada la cireasa. Posibil, nu zic nu, desi eu ma consider foarte sociabila si accesibila. Dar asa e, ceea ce transmitem nu e intotdeauna egal cu ceea ce simtim.

Umilinta e o chestie exacerbata la romani. De cand ne stim, a trebuit sa ne supunem cuiva, fie ca au fost romanii, turcii sau comunistii, noi am tinut capul plecat. Drept urmare, in momentul in care faci ceva si vrei sa te lauzi cu realizarea ta, vin o suta de alti oameni sa iti dea in cap si sa iti spuna ca tu ai o parere gresita, ca de fapt tu n-ai facut nimic notabil si ca tine puteau face multi. Normal, te intrebi ca boul “dar de ce altii n-au facut?”, insa ramai cu intrebarea in aer si pui capul la cutie ca no, daca aia o suta de oameni iti spun ca puteau si altii si ca esti prost, au dreptate. more…

Si ficatii, dar mai putin. Ca am descoperit berea nefiltrata. Bine, o stiam io de mai demult, dar de vreo luna incoace torn in mine cantitati industriale. Pentru ca e cald. Sau pentru ca e foarte. La orice eveniment, orice as sarbatori (inclusiv pedichiura proaspat facuta), “imi dau” o nefi.

Vinerea trecuta povesteam unui prieten cam cat de tare m-am distrat joi noaptea si am observat ca, atunci cand a venit vorba de bere, i-am explicat in ore, nu in cantitatea bauta. A fost ceva de genul: “ba, am baut bere 4 ore si dupa aia am fost in club si am dat-o pe whisky”. Da, da, dormit doua ore, rau ca la caini, jur ca nu mai beau niciodata, a fost exact ca oricare alta betie.

Azi-noapte am baut iar nefiltrata. Iar ma jur pe toti sfintii ca nu mai beau, ficatul da in mine necontenit, de cand m-am trezit. Capul doare, concentrarea are de suferit, dar ce bine ca nu tre sa ma stresez prea tare pe chestia asta.

Asa ca, dragii mei, cred ca reiau cronicile de crashma. Pentru ca pot

De vreo trei saptamani incoace urmaresc “How I Met Your Mother”. Am ajuns la sfarsitul sezonului 5 si inca nu m-am plictisit. Mai ales ca, un episod din trei are o cate o chestie pe care ori am trait-o si eu, ori am vazut-o la altii. Deci, e destul de amuzant sa vezi o alta perspectiva a anumitor momente din viata.

Unul din episoadele care m-au amuzat teribil e cel in care Ted, burlacul de 30 de ani, indragostit de ideea de a fi indragostit, intalneste o femeie foarte misto, care ii explica frumos ca nu poate avea o relatie cu el “acum” pentru ca deja e cu cineva. Acel cineva e prezentat intr-o lumina proasta, dandu-i sperante false indragostitului Ted care va sta cateva saptamani bune prins in carligul frumoasei.

Acum, toata treaba asta cu carligul, am trait-o fiecare dintre noi, cel putin o data. Tin minte cat de greu mi-a fost mie sa scap din carligul unui om care ma tinea aproape doar pentru ca s-ar fi putut sa nu gaseasca ceva mai bun si atunci as fi fost femeia perfecta. Din pacate, eram atat de indragostita incat nu mi-am dat nici o clipa seama ca as putea fi un fel de plan B. Si nu numai ca nu-mi dadeam seama, dar n-am ascultat nici ceea ce imi spuneau prietenii sau ceea ce imi striga ratiunea. Pur si simplu mergeam inainte.

Ca sa scap din carlig, am schimbat orasul si nici asta n-a fost in totalitate eficient, a mai durat ceva timp pana sa ma rup de tot. Da, da, toata lumea face greseli, iar eu n-am fost scutita de asta. Singura problema e ca, desi nu repet greseala asta, tocmai am realizat ca fac alta, si mai mare. Si asta nu-i bine deloc

Calatoriile ultimelor saptamani mi-au dat ocazia sa petrec mult timp cu mine si cu gandurile mele. Era de asteptat, avand in vedere ca doar la ultima excursie a trebuit sa fac 1200 de km intr-un tren.

Sunt multe si mari greselile pe care le-am facut. Si mai multe sunt incercarile de a repara lipsa inspiratiei de moment care m-a facut sa aleg in mod nefericit unele sau altele. Nu e placut sentimentul asta in care realizezi ca era mai bine daca faceai alta alegere la un anumit moment. Cu toate astea, n-am regrete, pentru ca am trait cu fruntea sus intotdeauna, oricat de greu ar fi fost.

Cea mai trista constatare este ca mi-am pierdut veselia. Umorul meu, oarecum proverbial in cercul meu de prieteni (trecuti sau actuali), a trecut de parca n-ar fi fost. Sunt ursuza si nesuferita si am cerinte exagerate de la cei din jurul meu, tocmai ca sa compensez lipsa de cerinte din cealalta parte a vietii. Cateodata ma intreb de ce dracu’ nu pot sa pun un echilibru, dar mai mult de atat nu fac.

Iminenta luarii unei decizii ma apasa tot mai tare, insa teama de mine ma impiedica. Ma cunosc si stiu ca ma hotarasc greu, dar atunci cand o fac, e definitiv. Chiar vreau sa schimb multe (m-o apucat acum, la batranete) pentru ca nu-mi place deloc starea de lehamite pe care o am de vreo luna incoace.

Sunt o femeie puternica, dar sunt mai fragila decat crede multa lume. Asta e, probabil asta mi-e farmecul. In ultimul an mi-am dorit ceva foarte mult, am crezut ca am ce-mi doresc si acum realizez ca n-am aproape nimic. Si pentru ca implinirea unor dorinte tine de renuntarea la altele, asta o sa fac si eu, oricat ar “costa” asta.

Traim niste vremuri cam rahatoase, asa. N-au trecut trei saptamani de cand am fost anuntata ca nu-mi mai primesc salariul si parca deja incep sa simt. Pe de alta parte, fac destule chestii extra job care sa-i suplineasca lipsa, iar asta e un lucru bun. Plus ca, mi s-a marit comisionul datorita faptului ca nu mai primesc suma aia fixa pe luna, ceea ce inseamna mai mult stress, dar si mai multe beneficii.

Vara pare ca se arata deja si asta e inca un lucru care ma face fericita. Anul trecut m-am plimbat prin toata tara, pe la festivaluri, statiuni si alte cele, in city break-uri, ca nu mi-am luat concediu, n-avea rost. Probabil ca si anul asta voi face la fel, ma voi duce unde vad cu ochii, iar concediul mi-l voi face la Sziget, la festival. Iar cu plimbatul, incep chiar de vineri, plec la Sibiu, la Festivalul International de Teatru, chestie care ma bucura enorm.

Dracii mi-au mai trecut (pentru o vreme), iar acum, toate intamplarile din cauza carora am fost foarte suparata, imi provoaca amuzament datorita reculului postului pe care l-am scris.

Saptamana trecuta am aflat ca un prieten drag va face naveta intre Timisoara si Bucuresti pentru cel putin un an de zile si ma gandeam ca, daca acum ne vedem rar, apai de acum inainte nu ne vom mai vedea deloc. Ca stiu si eu cum e sa faci naveta si cat de multa oboseala se acumuleaza, ca nu-ti mai vine sa iesi din barlog, cand ajungi acasa. Dar banuiesc ca, daca suntem prieteni, ne-or ajunge si niste discutii la telefon, pentru o vreme…

In concluzie, panica a trecut. Recunosc, am fost destul de speriata in privinta viitorului meu financiar, avand in vedere ca domeniul in care prestez e cel mai afectat de criza. Dar mi-am dat seama ca pot face multe alte lucruri si ca, atata timp cat muncesc in loc sa ma plang, n-o sa se intample nimic rau.

Ceea ce va doresc si voua.

Mini excursia mea de zilele astea nu s-a sfarsit atat de bine pe cum a inceput. Dupa o vizita la Cluj, a trebuit sa plec de urgenta la Sibiu, ca masina pe care o conduceam a trebuit sa fie pusa pe un trailer si trimisa in Germania, pentru ITP. Mno, asa-i daca ai masina inmatriculata la nemti. Pe de alta parte, o sa am o masina beton cand va veni inapoi, ca acolo nu da nimeni spaga sa treaca verificarea.

O trebuit sa ma intorc cu autocarul, autocar care venea de la Botosani si avea destinatie finala Timisoara. Sa stiti ca nu-i atat de rau intr-un autocar plin de moldoveni. Toata lumea a fost cuminte si s-a uitat la filmul cu Steven Segal (mno, nush exact care era, asa ca nu pot da detalii), iar dupa aia, toata lumea a luat somn.

Odata cu excusia asta am invatat multe lucruri. Sau mi-am reamintit altele. Am regasit un vechi si bun prieten, cu care am avut o discutie asa de faina, ca aproape ca nu-mi pare rau de timpul pierdut, cand ne vedeam si nu aveam timp de discutii. Si, desi noi am vorbit mult si deschis, am plecat cu un gust amar si plina de tristete, pentru ca amandoi am observat cat de mult se schimba oamenii atunci cand nu mai sunt amenintati de lipsuri sau cand nu mai au nevoie de ceilalti.

Mi-am dat seama, din nou, ca o sora nu se compara cu nici un prieten, oricat de vechi si de apropiat ti-ar fi. Ca numai sora-mea o putut sa ma scoata din starea de mega rahat in care eram, prin grija deosebita pe care mi-a purtat-o si prin faptul ca s-a dat peste cap sa pot pleca din Sibiu atunci cand a trebuit sa plec.

Am ajuns acasa. Da, acasa e Timisoara, desi as putea sa spun la fel de bine ca acasa inseamna el, de cele mai multe ori. Sunt feircita, desi stiu ca ma asteapta niste luni nu foarte bune si ca voi avea mult de tras pentru ceea ce imi doresc. Dar o sa le iau pe toate pe rand pentru ca sunt cu coloana dreapta si privesc drept in fata.

Weekend placut!

Cand am citit la Ovi Sirb articolul despre viata lui cea bestiala, m-am bucurat pentru el si m-am intristat usor pentru mine. Dupa care, am stat sa analizez mai bine niste chestii si mi-am dat seama ca viata mea e misto asa cum e, cu bune si cu rele.

Am un job bestial. De fapt mai multe joburi. Ma plimb, ma cert cu sefii, ma impac cu sefii, scriu mult si fac bani din chestiile pe care le folosesc ca si hobby. Cunosc in fiecare sapmana cel putin un om fain, cu care rezonez, iar asta ma face nu numai bestiala, ci si al naibii de norocoasa.

Ma plimb, mult, prin tara, intr-o masina misto. Chiar daca, din lipsa de timp, trebuie sa caltoresc noaptea sau dimineata foarte devreme, placerea calatoriei este suficienta pentru a compensa lipsa somnului. Si asa sunt o nocturna de felul meu, iar in ultima vreme am devenit si foarte matinala, de placere.

Imi place ca-mi beau cafeaua de dimineata in bucataria proprie, atunci cand sunt in Timisoara. Am locul meu la masa din bucatarie si ma simt atat de linistita cand, in timp ce ma spal pe dinti, aud filtrul cum semnalizeaza ca e gata cafeaua. Ma pun la laptopul meu rablagit si incep sa lucrez, cu zambetul pe buze si ProFm Rock in surdina.

Seara, cand ma pun in pat dupa o zi plina, mai buna, mai rea, butonez televizorul dupa vreun serial cu criminali si ma intind dupa el, sa-l iau de mana. Si sunt si mai fericita cand doarme, linistit, ca atunci pot sa ii vad pacea pe chip. Dar doar atunci

Imi place tot ceea ce am realizat de vreo doua luni incoace, de cand am fost ejectata de la locul de munca: mi-am demonstrat, in primul rand mie, ca pot. Si ca pot mult, oricare ar fi piedicile. Iar viata mea e bestiala tocmai pentru ca, absolut de fiecare data cand a trebuit sa o iau de la capat, m-am reinventat si am intors lucrurile in favoarea mea.

LE: cititorilor mei, mult mai bestiali decat ai altora

Asculta mai multe audio Muzica

Asa-i ca v-am facut curiosi? Povestea de mai jos nu e nici pe departe o poveste cu traficanti de droguri, arme sau tigari. E o poveste simpla, despre o biata femeie care ieri, o jumatate de zi a cautat…tarhon. Deoarece acea biata femeia avea o pofta nebuneasca de ciorba de fasole cu afumatura si nu putea s-o execute fara tarhon. Mno.

In drum spre casa, ma opresc la un magazin aproape de casa, sa iau ceva afumatura. Iau tot ce trebe si apoi intreb vanzatoarea daca are tarhon in otet. Nu vreti sa stiti cum m-a privit: ca pe o nebuloasa; se uita la mine de parca eram o aglomerare de gaze si praf, cu o uimire intiparita adanc pe chip. “Doamna, nu stiu daca am avut vreodata asa ceva!”.

Am zis ca nu mai are rost sa incerc la magazinele de cartier, ia sa merg la super-marketuri. Am luat la rand Billa si Kaufland, fara nici cea mai mica urma de succes, insa. Ceea ce m-a facut sa merg in piata de legume, evident, tot in apropiere de casa. In piata…plin de legume de tot felul, dar nici urma de precupetii cu tot felul de borcanase cu mirodenii si condimente, pe care le gaseam pe vremuri. Ma opresc la o tanti si o intreb pe unde pot gasi tarhon in otet. Iar primesc privirea aia de om picat de pe luna: “Oooo, pai era un domn aici care mai aducea din cand in cand, nici nu stiu daca mai are asa ceva.” Ma trimite la domnul respectiv, omul se uita la mine si zice: “Din Ardeal sunteti, asa-i? Ca nu mai pun tarhon de mult timp, doamna, ca aici nu se trece. Dar stati sa dau un telefon”.

Pune omul mana pe telefon, suna pe cineva, stabileste ca i se aduce un borcan si imi spune sa revin peste vreo doua ore. Revin la ora stabilita, omul scoate un borcan de sub taraba si imi zice: “Ascunde-ti-l repede, ca poate vede cineva si-mi cere si nu mai am de unde sa aduc, era ultimul”. Evident ca m-a busit rasul, am mai luat niste legume de acolo si am plecat acasa sa fac minunata zama.

Acum, trecand peste faptul ca nu inteleg de ce tarhonul e marfa de contrabanda, gestul omului mi s-a parut foarte misto. Drept urmare, o sa imi fac de acolo cumparaturile de legume, pe viitor, si asa nu-mi place ce gasesc prin supermarket-uri.

Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.