Zapada asta mi-a adus niste amintiri care sunt atat de indepartate incat par din alta viata.

Eram in clasa a noua cand l-am cunoscut pe Cosmin, varul celei mai bune prietene ale mele din timpul liceului. Bucurestean la origine, s-a mutat in Sibiu la facultate pentru ca vroia sa fuga de nebunia Bucurestilor si, in plus, mostenise o casa de la o matusa, asa ca i s-a potrivit numai bine. Prietena mea s-a cuplat cu el (ho, nu sariti, ca erau veri de gradul 2 sau 3), asa ca eram mai tot timpul in vizita. La el am ascultat Guta prima oara (pe vremea aia canta muzica tiganeasca adevarata, care mi-a placut atunci si imi place si acum), la el am auzit Tom Waits si m-am indragostit iremediabil, el mi-a dat o caseta cu Sade, pe care am dus-o acasa si i-am returnat-o dupa vreo doi ani.

Cosmin avea doi prieteni foarte apropiati: pe Ovidiu si pe Liviu. more…

Sambata seara, fiind in vizita la niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de ceva vreme, am intrebat, in treacat despre o prietena comuna, despre care nu mai stiam mare lucru (desi, intr-o vreme, eram foarte bune prietene). Raspunsul a fost ceva de genul: “A, ne-am intalnit la ziua lu’ cutare, amu ii si nevasta de mare scula prin politie are o slujba de jurista la trustul X si nu ne mai baga prea mult in seama.”

Evident, asa cum ii sade bine romanului, ne-am apucat de disecat pe subiect. Cum o ajuns ea sa taie si sa spanzure pe acolo, cine o bagat-o in firma, cine o tinut-o ca sa se ridice si alte chestii de genul asta. Amu, fata aia, dupa cum am zis, mi-o fost apropiata acum cativa ani. Avea (si are) ea defectele ei, dar niciodata nu am considerat-o ca fiind o femeie proasta. Facultatea de drept a terminat-o cu o medie fulminanta, o stiam de studioasa asa ca nu m-am mirat cand si-a luat licenta cu 9 si ceva si, de asemenea, nu m-am mirat nici cand am auzit ca s-a angajat asistent al juristului din marele trust.

O vreme a stat asistenta, desi facea si munca sefului ei. Apoi, s-au prins aia din firma cum sta treaba si l-au catapultat pe ala, lasand-o pe ea in locul lui. Si da-i si munceste. Ca-s convinsa ca n-o tin aia doar asa, ca are par frumos. De cate ori am vorbit cu ea, rar ce-i drept, era ba la tribunal, ba la birou (la 8 seara), ba in delegatie pe nu stiu unde. Deci fata munceste.

Insa impresia generala este “a bagat-o ma-sa acolo, ca-i piloasa” sau “a avut noroc si au remarcat-o aia ca munceste”. Da, e adevarat, nu si-a gasit job-ul asta prn metode traditionale, insa faptul ca ajuns un om important in firma aia i se datoreaza ei si numai ei. Faptului ca a muncit, ca a invatat, ca a aratat ca poate.

E usor sa intri undeva cu pile. Mai greu e insa sa ramai acolo si sa incerci sa urci. Pentru ca nimeni nu te tine daca nu dai randament.

…sau la telefon si drept urmare io ma supar.

Ho, ca nu-i cazul meu aici. Ci al acelor oameni care nu pricep ca daca nu raspund imediat, asta inseamna ca am treaba, sau dorm, deci, in orice caz, nu pot.

Cel mai rau ma irita cei care suna si suna si suna. De obicei, daca sunt intr-o sedinta si nu pot raspunde, imi pun telefonul pe silent sau il ignor cand incepe sa sune. Evident ca revin cat de curand posibil. Dar, fratele meu alb, daca ma suni, nu-ti raspund, o data, de doua ori, de ce fras insisti? Stii ca te sun inapoi, stii ca poti da un mesaj, daca e urgent. Ca io, daca vad ca insisti, iti raspund, la o vreme, ca ma stresez ca poate s-a intamplat ceva, iar tu imi spui “a, nu era urgent, vroiam sa vad ce faci si m-am ingrijorat ca nu raspunzi, de aia am insistat”. WTF?!?!

Mama cu tata sunt culmea culmilor. Se mai intampla sa raman fara baterie sau sa am telefonul inchis, pur si simplu. Mno, daca nimereste mama intr-unul din momentele alea, toata familia e in alerta. O pune pe sora-mea sa ma sune, evident, degeaba. Apoi suna la prietena mea de aici si o pune pe ea sa ma sune, degeaba. Ca telefonul e inchis. Prietena mea o suna pe cealalta prietena a mea, care, de obicei, nu raspunde la telefon. Cand, intr-un final, imi deschid telefonul, ma pomenesc cu o avalansa de telefoane, dintr-o suta de parti, toata lumea alarmata ca am patit ceva. Chestie care mie imi urca tensiunea pana undeva pe partea intunecata a lunii.

Io nu ma agit. Mie imi place sa trimit SMS-uri, asa ca ma trezesc ca butonez la cate unul pe ora, pe care il trimit fara sa astept raspuns. Bineinteles, ma irit doar in cazul in care SMS-ul respectiv include o intrebare care necesita raspuns urgent, iar persoana n-a raspuns in prealabil la telefon. Dar altfel, nu ma agit cand nu mi se raspunde. Cand are omul timp, raspunde, daca vrea. Daca nu, nu.

Zicea cineva pe twitter zilele trecute ( @Bad_Pitzi , daca nu ma insel), ca suspecteaza ca are o productie interna de xanax, ca nu se mai enerveaza. Mno, creca si io tot asa. N-as putea primi un hint despre cum as putea sa produc, totusi, niste diazepam?

A fost odata ca niciodata o seara friguroasa de iarna. O seara in care Milky se pregatea sa plece intr-un birt, ca de obicei, cu prietenii, sa-si bea mintile. Stia ca se va intalni acolo cu o gramada de lume, si abia astepta sa plece.

A ajuns in birt, si-a luat de baut si a asteptat lumea sa se adune. Ceilalti n-au intaziat sa apara si, printre ei, era cineva nou. Cineva despre care Milky auzise si bune si rele. Dar cum Milky nu-si facea niciodata pareri in urma celor auzite de pe la altii, a asteptat sa cunoasca persoana si apoi sa-si dea cu parerea.

S-au cunoscut. In sfarsit. Era ca si cand se stiau de-o viata, impartaseau aceleasi stari, radeau la aceleasi glume, erau seriosi la aceleasi probleme. Au hotarat sa fie prieteni, incepand din seara aceea, pentru ca nu gasesti in fiecare zi oameni cu care sa fii pe aceeasi lungime de unda. Cei din jurul lor au inceput sa-i vada peste tot impreuna, erau un fel de Lolek si Bolek, razand unul de celalalt, razandu-i sortii care ii trecuse pe amandoi prin probleme mai mult sau mai putin grave, isi impartaseau cele mai ascunse secrete, se motivau unul pe celalalt.

Timpul a trecut, iar Milky si Bugsy deveneau tot mai apropiati, in ciuda problemelor lui Bugsy care apasau tot mai tare pe umerii lui. Devenise incrancenat, plin de ura, insa intotdeauna gasea intelegere la Milky, care sarea la orice ora din zi si din noapte pentru a-i fi alaturi. Problemele lui Bugsy erau importante, rezolvarea lor parea undeva ascunsa in negura viitorului si Milky, desi simtea exterm de multa impovarare, ii era alaturi, pentru ca, la inceputuri, ii promisese ca o sa-i tina intotdeauna mana, o sa-i ofere intotdeauna protectie.

Bugsy era pentru Milky un fel de salvare, omul care nu-i mai tolera betiile crunte, care ii explica si ii arata cat de bine e sa simti ce ti se intampla fara sa te ineci in alcool. Care avea o filosofie de viata straina pentru Milky, dar, oarecum sanatoasa si cu coloana vertebrala.

Dar pentru Bugsy, Milky era persoana cel mai usor de chinuit, pentru ca era exact sacul de box in care dadea atunci cand altii se purtau execrabil. Si niciodata nu-i pasa daca sufera sau nu. Iar Milky, usor, incet, aproape pe nesimtite, a inceput sa se indeparteze, pentru ca stia ca, la un moment dat, Bugsy o s-o dea atat de rau in bara incat n-o sa mai poata sa ierte, iar indepartarea se vroia a fi un fel de scut.

In ziua in care, in sfarsit, s-au certat, Milky stiuse ce avea sa se intample. Era un fel de sentiment pe care nu-l putea scoate din stomac. A pornit stupid, atat de stupid, de la o intrebare pusa pur si simplu de dragul conversatiei. Bugsy a explodat si Milky a hotarat ca nu mai stie si nu mai vrea sa tolereze. A cautat in ochii lui Bugsy o urma de regret, care sa-i arate ca mai are de ce sa pastreze prietenia asta. N-a gasit-o. Si a plecat, plangand dupa o prietenie frumoasa, dar simtind o mare usurare si stiind ca, de acum inainte, totul va fi minunat.

Poate, vreodata, isi va mai aduce aminte de Bugsy si va zambi. In mod sigur nu va regreta nimic din ce a facut.

Citind la Denisa leapsa despre prietenii adevarati, m-am gandit s-o preiau si eu, putin antonimic. Adica sa scriu despre bocancii in gura luati de la oamenii in care am avut cea mai mare incredere. Drept urmare, scriu. E posibil sa ma ia valul si sa devin licentioasa, pe alocuri. Sa purcedem, deci. more…

Cand am plecat din Timisoara marti, eram destul de nelinistita. Nu mai dormisem o noapte intreaga de ceva vreme si ma asteptau 3 zile de bobinat prin Sibiu, orasul care nu intotdeauna ma primeste asa cum ar trebui…

Bineinteles ca furia rosie iar mi-a dat de furca (cred ca de aici venea si nelinistea mea), am pierdut cam 3 ore incercand s-o aduc pe drumul drept. M-a prins noaptea pe drum si, asa cum ma asteptam, drumul a fost infernal, nu-i chiar misto sa conduci rupt de obosit pe un drum nemarcat, cu zeci de masini care vin din sens opus si iti lumineaza retina pana la ultimul nerv. Picatura care a umplut paharul a fost la sosire, cand am incercat sa deschid poarta pentru masini, la curtea alor mei, si mi-am prins degetul mare de la mana stanga de am crezut ca las in maner o bucata din el. M-am pus in fund, langa poarta larg deschisa, in noroi, si am plans sanatos. Acum e negru. Degetul. Sper sa nu cada.

Ieri m-am trezit direct cu o durere de spate infernala. Atat de infernala incat nu puteam respira. Nici acum nu respir prea bine, da’ ma dau cu tot felul de creme, asa ca e suportabila durerea. Tre sa stau putin intr-o parte cand vreau sa respir mai adanc, dar in rest e ok, disimulez cu gratie

Stati, ca stiu sa zic si de bine: m-am simtit minunat in Sibiu. Am vizitat locuri vechi, am gasit altele noi, am fost rasfatata de prietenii mei si am reusit sa stau de vorba serios cu sora-mea. Ceea ce-i foarte bine.

Ca un fel de PS: sibienii conduc la fel de agresiv ca bucurestenii, doar ca mult mai prost. Imi pare rau sa zic asta despre ei, dar am senzatia ca oamenii astia de aici sunt mega-frustrati de apelativul “provinciali”. Desi poate ca soferii aia de care ma plang eu sunt sibieni veniti din Valcea. Ca, nu stiu daca stiti, dar in Valcea popa spune cam alte cuvinte cand boteaza un bebe: “In numele Tatalui si al Fiului, ia drumul Sibiului”.

…am curatat cartofi, printre altele. Si primul cartof pe care l-am luat in mana, arata asa:

Urmatorul arata cam tot in felul asta. Daca mai dadeam peste unul, riscam sa ramanem fara mancare. Pe asta l-am pastrat, vrand-nevrand, pentru ca: “Esti nebuna? Cum sa-l tai?”
Mno, nu l-am taiat, l-am pozat si l-am facut vedeta, pe el, cartoful inimos.

Stand de vorba zilele trecute cu una dintre prietenele mele, mi-am dat seama ca i-am spus de vreo cateva ori cat de mult o admir pentru felul in care isi simte principiile. Pentru ideile pe care si le sustine cu fermitate si argumente si pentru increderea pe care o are in oameni si pentru fa[tul ca inca are incredere in dragostea care tine o viata.

Am inceput sa ma uit la oamenii din jurul meu. Sa imi explic eu mie de ce am prietenii cu unii si antipatii pentru altii. Unul din fostii mei sefi mi-a zis la un moment dat o chestie pe care am incercat s-o aplic: “inconjoara-te de oameni de la care ai ceva de invatat”. Drept urmare, absolut toti prietenii mei sunt oameni care au ceea ce-mi lipseste mie sau ceea ce am in cantitate mica. more…

Ieri, fiind ziua prietenei mele (puiu, la multi ani), mi-am calcat putin peste hotararea pe care am luat-o (adica aia de a nu mai bantui prin crashme weekend de weekend) si am purces la o usoara distractie, de vineri. Am inceput usor si relaxat la ea acasa, apoi am plecat creanga prin oras. La un club. Nu-i dau numele, ca-l fac de ras.

Ajungem noi acolo, iar la intrare ne opresc badigarzii, sa ne ceara bani. Imi dau seama ca m-am invatat prost, ca la Fratelli nu e intrare. In timp ce ne taie biletele, unul dintre malaci ne intreaba: “aveti rezervare?”. Noi zicem ca nu, el ne indeamna sa-l cautam pe Luci si sa rezolvam cu masa. Moama, zic, ce full is astia, las, ca daca nu-i masa, stam la bar si asa io-s fascinata de barmani. Explic alta data ce si cum.

Intram in club…stupoare. Nu era nimeni. Nimeni, in afara de personal, of course. Ne intampina Luci, care ne intreaba de rezervare :)). Omule, esti nebun? E 12 si ti-e clubul gol. La ce dracu’ ma intrebi de rezervare? Vrei sa faci pe interesantul? Io, desteapta lu’ papuc, ca nu ma pot abtine, il intreb: “da’ auzi, voi aveti party privat in seara asta? V-ati chemat toti prietenii imaginari si acum chefuiti?” Creca s-o suparat putin pe mine, dar facand parte din grupul singurilor clienti pe care ii are, s-o abtinut sa-mi zica ceva. Desi am citit in ochii lui ca ar fi vrut.

Dupa vreo 2 pahare de suc de mere (eu) si cateva pahare de suc de mere cu whisky (ceilalti) s-a incins atmosfera (intre noi) si ne-am dus la DJ sa-i cerem neshte muzica. Ce pana mea, eram singuri, puteam sa ascultam si Bach daca aveam chef (mie imi place mai mult Haydn, da’ no, asa a sunat replica venita de la unul din grup). Si i-am cerut Armand van Helden (pana mea, muzica de club, da’ si cu ceva vorbe). S-o uitat ala la noi de parca i-am fi cerut sushi cu sos wasabi: “Da’…n-am!” Cum kkt n-ai? Cum sa fii DJ intr-un club si sa nu ai van Helden? Mno, l-am lasat in amarul lui si ne-am intors la masa.

Intre timp, mai venisera unii. Cu niste pitzipoance, care s-au suit pe un fel de podium aflat in fata mesei si au inceput sa danseze. Mno, vorba vine sa danseze, ca io n-am vazut in viata mea doua femei care sa se miste mai prost. Nu tu ritm, nu tu tinuta..nimic. Si asa mi-am dat io seama ca, de fapt, pitzipoancele nu stiu sa danseze, dar in alte cluburi nu se vede, ca-i plin de lume in jurul lor. Una dintre ele avea tzatze si dadea din ele, cealalta avea cur si, evident, dadea din el. La un moment dat, ma gandeam de ce s-or fi chinuit baietii aia sa le aduca in club, era clar ca pierdeau timpul, puteau sa le duca la zimmer direct.

La o vreme, n-am mai gasit nimic interesant de urmarit, asa ca ne-am grupat in doua taxiuri cu destinatia Club 30. Io am facut un mic artificiu, am lasat colegul de taxi la club si eu am plecat acasa. Ca mi-am dat seama ca nu-i funny deloc sa fii treaz intr-o mare de oameni beti.

Azi si maine..liber la lene: filme, filme si iar filme. Ficatul meu urla de bucurie si-mi multumeste ca-l chinui doar cu cola si cafea. Weekend placut!

“Am 29 de ani. Sunt casatorita cu un barbat minunat si impreuna avem un baietel de un an si jumatate. Il iubesc mai mult decat imi iubesc viata. Viata care n-a contat pentru mine, decat ca sa-i fac lui, copilului meu, bine.

Pana acum n-am facut altceva decat sa muncesc si sa incerc sa ma bucur de tot ce ma inconjoara. Cand eram in a patra luna de sarcina, am ajuns la spital, cu colica renala. Aveam cateva pietre care imi impiedicau un rinichi sa functioneze normal. Cu dureri si probleme, am reusit sa duc sarcina la bun sfarsit, desi doctorii erau destul de sceptici si, intre timp, rinichiul era total nefunctional. Am nascut baietelul, am facut si operatia mult asteptata, dar la cateva luni dupa aceea m-am trezit, din senin, cu o tromboflebita care aproape mi-a curmat viata. Tratamente, chinuri, stress..am trecut si peste asta. In primavara acestui an mi-am descoperit un chist la san care mi-a dat peste cap intreaga existenta. Am asteptat biopsia de dupa operatie cu sufletul la gura. Rezultatul a fost negativ: nu era tumora, era doat lapte calcifiat din cauza intreruperii lactatiei.

Am crezut ca am scapat de probleme. Mi-am reluat munca mai cu sarg decat o facusem pana acum, am dedicat tot mai putin timp familiei si prietenilor, m-am concentrat pe cariera mea, care inflorea.

Azi am fost din nou la un test de rutina. Mi-au descoperit o tumora la celalalt san. Dintr-o data, munca nu mai pare atat de importanta. Orele petrecute departe de familie mi se par acum mult prea multe. Ma voi opera din nou, voi astepta rezultatele altei biopsii, sperand ca nu e nimic grav.”

Concluzia? Nu asteptati sa va doara ceva. Mergeti la doctor, doamnelor. Controlati-va sanii, faceti o mamografie pe an. Petreceti timp cu cei dragi, lasati munca in exces. Timpul nu se intoarce la voi.