Mi-a dat Bobby o leapsa. Faina leapsa, ca io numa’ de astea fac ;). Trebuie sa scriu despre locul meu preferat din Romania, lucru destul de dificil de facut, pentru ca sunt atatea locuri frumoase, incat nu mi-ar ajunge o saptamana sa scriu despre toate. Insa unul singur le bate pe toate: locul copilariei mele.

Cand aveam doar cateva luni, bunicii m-au luat cu ei in tabara de copii unde erau administratori. Erau destul de scurte perioadele in care eram cu parintii, pentru ca, pe vremea aia, era destul de greu sa lucrezi in 3 schimburi si sa ai grija si de un copil. Asa ca marea parte a copilariei mi-am petrecut-o la Santa, la 4 kilometri distanta de Paltinis, intr-un loc care si acum pare rupt din rai.

Locul are vreo 10 cabane de toate, incluzand si cantina plus bucataria, cabana padurarului si cabana administratorului. Pana acum vreo cinci nici una din cabane nu era renovata, focul se facea tot cu lemne, iar spalatul pe ochi se facea la jgheaburile metalice din apropierea cabanelor. In jurul locului e doar padure, de brazi, cu multe locuri in care se gaseste zmeura. De afine nu mai vorbesc, sunt atat de multe tufele alea incat sunt foarte mari sansele sa le strivesti in timp ce mergi prin padure.

Da, iubesc locul ala atat de mult incat mi-am pus poza uneia din cabane pe cardul meu cel personalizat. De cate ori merg acolo ma simt copil, fara griji, fara nimic care-mi intuneca trecutul sau viitorul. Si cel mai drag lucru pe care mi-l amintesc e felul in care se supara bunicul meu pe mine cand dispaream ore in sir prin padure, iar el ma cauta innebunit de spaima ca as putea sa intalnesc vreun lup sau vreun urs.

Imi pare rau ca nu am poze de atunci, dar am cateva facute anul trecut, de Pasti, cand am dat o fuga sa vad micul meu colt de rai.

As vrea sa mai aud povesti frumoase despre locuri din Romania. Cristi, Richie, Clawd?

Luni dimineata am plecat din Piatra Neamt dupa o furtuna care parea ca a rupt toate zagazurile cerului. Am avut parte de ceata si nori tot drumul, iar spre seara, dupa ce am plecat de la Sucevita, norii s-au rupt, in drumul nostru spre Iasi, fapt care ne-a impiedicat sa ajungem la Voronet.

Amu, nu zic nu, era destul de nasol pe sosea. Nu vedeai la 5 metri in fata, stergatoarele de parbriz nu erau de ajuns pentru perdeaua de apa prin care treceam. Ba chiar, la un moment dat, am dat de o bucata de sosea rupta (din cauza alunecarilor de teren), care putea pune probleme masinilor cu garda la sol mai joasa. Deci era oarecum nasol.

Insa, ajungand in camera de hotel si uitandu-ma la stiri, am vazut prezentate niste stiri care analizau exact portiunea de drum prin care noi trecuseram. Mai frate, daca vedeam stirile alea inainte sa trecem pe acolo, cred ca nici unul n-ar mai fi mers vreodata prin zona aia. Atata tragedie era in vocea prezentatoarei incat simteam ca trecem prin al doilea potop major al lumii. “La Ilieseni drumul e rupt in doua, nu se poate trece!”, “Satul Clit e inundat si se scalda sub ape de nush cati metri!”. Da, era destul de rau acolo, dar nu atat de rau.

Bineinteles, m-a sunat mama, ingrozita ca eu sunt in tinutul inundat, innebunita de ingrijorare. Prietenii imi trimiteau mesaje si imi scriau mailuri sa vada daca sunt in regula, a fost o nebunie. Da, tragedia e mare in satele in care casele sunt exact langa rau, iar pericolul de alunecare este iminent, insa nu toata zona e inghitita de ape.

Nu vreau sa par insensibila, imi pare rau ca oamenii de acolo trec prin nebunia asta, insa altceva vreau sa spun: e mult prea mult exagerat ceea ce se arata la televizor. Si daca asta inseamna stiri si informare, prefer sa raman la Twitter.

Dimineata de ieri din Piatra Neamt a inceput destul de inspaimantator, pentru ca se pornise o ploaie nebuna, care ne-a impiedicat sa ducem bagajele la masina. Ca prin minune, dupa 15 minute de rapaiala continua, a iesit soarele. Calatoria noastra inspre Bucovina lui Stefan cel Mare putea sa inceapa.

Am inceput calatoria indreptandu-ne spre barajul de la Bicaz. Apa curgea navalnic, se pare ca ploile au fost mult prea abundente si barajul a trebuit sa fie deschis apelor nerabdatoare. E spectaculos sa vezi (si aproape sa simti) cu cata putere curge apa printre portile din piatra. Abia ne-am miscat de acolo, era atat de linistitor sa privesti lacul printre razele soarelui de dimineata. Se parea ca vremea tine cu noi, in ciuda prognozelor sumbre care se auzeau peste tot. Urma sa aflam mai tarziu ca ploaia poate fi un major factor de stress atunci cand te afli in zone cu alunecari de teren si cand calatoresti pe langa rauri care se umfla mai repede decat o saltea pneumatica.

Cand am intrat in “tinutul manastirilor” (Bucovina), Adrian a exclamat: “Sigur nu suntem in Austria?” Peisajul era de vis, masina era una cu drumul fara pic de groapa, iar noua ne crestea inima de bucurie cand constatam ca asemenea excursie poti sa faci in Austria, Germania si…Bucovina noastra. Spre deosebire de manastirile vizitate cu o zi inainte, manastirile Bucovinene sunt ca niste cetati de aparare: maiestuoase, frumoase si semete, copii fidele ale personalitatii lui Stefan cel Mare. Am ramas uimita de amplasarea lor, de grandoarea pe care o emana si de felul in care sunt intretinute pe interior de catre maicutele si preotii care traiesc in ele. Si, mai mult decat un lacas de cult, ele sunt dovada vie a faptului ca, in acest tinut batut de soarta cu inundatii si seceta greu de suportat, credinta este bunul cel mai de pret pe care il au locuitorii lui. Cea mai frumoasa a fost, de departe, manastirea Sucevita: are cea mai frumoasa gradina pe care am vazut-o vreodata, iar sentimentul pe care il ai cand intri e unul de liniste si pace, asa cum n-am mai simtit de mult timp.

Urma sa mergem la manastirea Voronet, insa codul rosu de furtuni si inundatii s-a dovedit a fi real. Drumul spre Suceava a fost unul dintre drumurile cu cele mai mari emotii traite vreodata. Asta pentru ca in urma noastra, la maxim 50 de metri in spate, se afla Roxana, pe un Suzuki, in plina furtuna. Si, daca ploaia nu era de ajuns, alunecarile de teren si iesirea raurilor din albie au fost alte motive de ingrijorare pentru femeia extraordinar de hotarata sa ajunga cu bine la Suceava, alaturi de noi. Ne-a dovedit ca poate sa isi conduca motorul in ciuda faptului ca a intalnit soseaua surpata sau plina de apa si pietre de rau, cu calm, rabdare si perseverenta. Eu i-am devenit fan pe viata, pentru ca ador femeile puternice, iar ea a avut o tinuta si o atitudine demna de invidiat.

Azi a fost penultima zi a excursiei, in care am pus piciorul pentru prima data in dulcele targ al Iesilor. Si, pentru ca deja incep sa ma simt ca Seherezada, povestea asta v-o continui maine seara

Ziua de duminica, a doua a calatoriei prin Tara Moldovei, a inceput, din nou, foarte devreme. La ora 8 eram deja in holul hotelului, cu mic-dejunul luat, cafeaua bauta si gata pentru alte (re)descoperiri. Vremea parea a nu tine cu noi, afara era o ploaie mocaneasca de parca ne aflam in octombrie, nu la sfarsit de iunie.

Am luat-o, incet si cu timp, spre Cheile Bicazului. Daca n-ar fi plouat asa tare, cred ca as fi stat numai cu aparatul scos prin geamul masinii. Adevarul e ca peisajul era destul de sinistru, toata ploaia aia, in combinatie cu raul de langa sosea imi dadea o stare de neliniste destul de apasatoare. Era ceata peste tot, insa senzatia ca vedeam ceva spectaculos nu m-a parasit deloc. Am vazut si Lacul Rosu, la fel de trist sub ploaie, inconjurat de aceeasi ceata care ne-a insotit pana aproape de ora amiezii. Nu se mai vedeau nici trunchiurile copacilor iesind din lac, iar peisajul mi-a dat aceleasi frisoane usor nelinistitoare.

Urmatoarea oprire a fost la Castelul Cnejilor. Mi-a placut, mult de tot. Mai ales ca iesise si soarele, iar ruinele vechii cetati sunt maiestuoase cand sunt imbracate in razele calde de soare mult dorit. Ce sa mai spun de drumul pana la castel, din nou am avut parte de peisaje superbe, plus am gasit in satul Corbu o casuta care ar putea fi perfecta pentru cei 7 pitici ai Albei ca Zapada.

Distractia maxima a fost la rezervatia de zimbri “Dragos Voda”,unde am gasit o placa explicativa despre istoria zimrilor din Romania. Cititi de pe poza de pe Picasa, noi am ras bine de numele date bietelor animale. Mai trist a fost sa vedem ursul inchis intr-un spatiu mult prea mic pentru gabaritul lui si, din cauza asta, eu n-am fost de acord cu “sloganul” rezervatiei, care e ceva de genul: “Vii ca turist, pleci ca prieten”. Mda, sigur.

Manastirile Agapia si Neamt au fost urmatoarele in traseul nostru. Nu-s prea bisericoasa din fire, asa ca tot ce am facut la aceste manastiri a fost sa ma dau jos din masina, sa fac niste poze si sa fumez o tigara in asteptarea celor care au vrut sa viziteze mai mult. Insa rabdarea mi-a fost rasplatita, pentru ca, dupa ce am lasat in urma manastirile, am ajuns la Cetatea Neamtului. Am urcat de mi-a iesit pe ochi (iar coborarea a fost de-a dreptul un chin), insa a meritat tot efortul. Cetatea e mai mult decat spectaculoasa, iar panorama iti ia rasuflarea. Mi-a placut ca e restaurata si ca s-a incercat o refacere a catorva tablouri de pe vremuri: camera de taina, inchisoarea sau camera ostenilor sunt doar cateva dintre ele.

Pentru ca manastirea Varatec s-a aflat in drumul nostru inapoi spre Piatra Neamt, am mai avut si acolo o oprire scurta si apoi ne-am indreptat spre lacul de acumulare de la Cuiejdel. Pe drum, am trecut printr-un sat atat de frumos incat nici n-am fost in stare sa fac poze, atat eram de absorbita de ceea ce vedeam in jur. Bine, adevarul e ca si drumul era destul de neprietenos (in sensul ca au fost unele portiuni in care drumul era la fel de lat cat era si masina, iar pe o parte ne astepta raul involburat; norocul nostru ca eram cu un SUV Mercedes), asa ca am fost preocupata sa stau crispata. Din pacate, entuziasmul ne-a fost taiat de alunecarile de teren din ultimele zle, care au surpat drumul forestier care ducea spre lac. Asa ca, va dau un link cu cateva poze gasite pe net, sa nu-mi fie numai mie ciuda ca n-am ajuns acolo.

Of course, am ajuns la hotel obositi si incantati, pentru ca Moldova noastra e spectaculoasa. Iar maine o sa mai povestesc o zi plina de aventuri si minuni.

Io nu stiu de unde vine moda asta cu “nu va facem factura, ca e prea mica suma”. Ce-i cacatul asta? In lege scrie clar:

“Nu sunt obligate sa emita facturi firmele care realizeaza urmatoarele tipuri de operatiuni:

- transportul persoanelor cu taximetre;

- transportul persoanelor pe baza biletelor de calatorie sau a abonamentelor;

- livrarile de bunuri prin magazinele de comert cu amanuntul si prestarile de servicii catre populatie, consemnate in documente, fara nominalizarea cumparatorului;

- livrarile de bunuri si prestarile de servicii consemnate in documente specifice.

Totusi, obligatia emiterii de facturi pentru operatiunile enumerate anterior intervine in momentul in care beneficiarul solicita factura in mod expres.” (extras de aici)

Nu scrie nicaieri despre o suma minima care poate fi scrisa pe factura. Ba din contra, daca ceri, ca si beneficiar/client, trebuie sa primesti nenorocita de hartie, ca asa-i legea.

In multele mele delegatii prin tara, am fost nevoita de multe ori sa pun bani din buzunarul meu, pentru ca nu primeam factura de la restaurantele la care ma mai opream sa mananc. Placa era aceeasi: “trebuie sa aveti o consumatie de 100 de lei ca sa va emitem factura”. Pai cu dracu’ sa mananc eu, singura, de 100 de lei, ca doar nu gaseam cate un Mariott in fiecare oras prin care treceam. Obosita fiind, intotdeauna imi era lene sa ma cert cu ospatarul/seful de sala/patronul/administratorul.

Azi, un prieten a patit o chestie similara: a vrut sa cumpere un filtru pentru nush ce chestie la un motor, i s-au cerut 30 de lei, a solicitat factura si i s-a spus, senin, ca suma e prea mica pentru factura. Degeaba i-a explicat ca, doamna, imi trebe, ca nu ma pot deconta doar cu bonul fiscal, a fost trimis la plimbare.

No, astia trebe calcati cu garda, zic.

Sunt fericita. Tot ceea ce s-a intamplat ieri aici a fost peste asteptarile tuturor. Nici nu stiu cu ce sa incep, cred ca trebuia sa fiti acolo ca sa vedeti ce a insemnat aceasta strangere de fonduri. S-au strans 20.000 de lei la licitatie si au fost oameni care au mai donat inca 1.300 de euro. Mie mi se pare incredibil. more…

Iar is un car de nervi. Tara asta devine tot mai nebuna, pe zi ce trece.

Deunazi, ascultam la radio o stire halucinanta: onor statul roman s-a gandit sa monitorizeze cum se folosesc ele, rovignetele. In sensul ca, o sa se faca rovignete electronice si o sa se puna aparate “ca-n germania” pe strazile noastre. Ca io nu le pot zice sosele nici daca m-ar bate cineva cu o lingurita. Adica tu, boule de sofer care platesti rovignete de te doare buzunarul, tre sa fi monitorizat, ca statul n-are bani de umplut gaurile. Dar care are jde miliarde sa dea pe aparatura, ca doar niste comisioane tre sa mance si gura lor.

Aseara, Radu Berceanu zicea ca nu mai avem bani de autostrazi si hai sa chemam investitori straini. Ca el a propus la Bechtel sa faca o magie si sa-i aduca pe altii. Da, ok, de acord. Dar atunci de ce s-au facut niste kilometri pe bani publici? De ce nu s-a ales aceasta solutie acum 15 ani? Da, corect, intre timp au trebuit sa fure niste unii, sa se capatuiasca, daca ar fi venit altii cu banii, n-ar mai fi avut de unde sa fure.

N-avem bani de renovat scoli, licee, gradinite si dracu mai stie ce? Nu, n-avem. Suntem saraci, vai mama noastra. Dam afara profesorii, ca n-avem cum sa-i platim. Dar dam Moldovei 100 de milioane de euro, nerambursabili, sa le consolidam sitemul educational. Ba, va bateti joc de noi? Adica chiar asa, noi stam cu gura deschisa si va asteptam sa faceti pipi?

Nu mai exista rusine. Nu mai exista nici un pic de respect pentru rahatii astia de noi, care tragem sa avem o viata cat de cat buna. Noi astia care folosim drumurile din tara asta pe banii nostri si ne reparam masinile tot pe banii nostri. Care tre sa platim taxa pe ploaie si, azi maine, taxa pe intrarea in bloc. Am ajuns de rasul lumii cu politicienii nostri care nu stiu sa lege doua vorbe si, cand deschid gura, vorbesc despre formatiuni ezoterice care le ingreuneaza lor vorbirea.

Comunistii dracului!

Ieri m-o impins necuratul sa citesc chestii pe net (gen ziare, bloguri informative etc) si sa ma uit si la stirile de seara. Proasta decizie, ca mi-am adus aminte de ce nu mai vreau stiri, informatii, de ce nu mai vreau sa aflu ce se intampla in lumea asta.

Pentru ca traim intr-o lume care:

- E in stare sa trimita la puscarie un jurnalist care isi face meseria si care pretuieste oamenii cu care lucreaza. Care e sicanat din cauza ca a avut coaie sa arate niste nereguli.

- Considera multumitoare rezultatele de la simularea examenului de competente digitale. Adica 30% au avut rezultate bune si restul au fost cam pa, asta in conditiile in care 90% au calculator acasa. Dar, nu-i asa, testele n-au inclus upload de poze sexy pe Facebook si “add friend” pe messenger; si nici nu s-a permis folosirea de emoticoane.

- Condamna o tanara pentru ca a ramas insarcinata in urma unui viol. Bineinteles, ea este de vina, pentru ca l-a ademenit pe violator, care acum se plimba linistit si-si cauta o noua victima. Of, muriti in bezna!

- Aduce ipocrizia la rang de arta, prin teledonuri si strangeri de fonduri pentru sinistratii din Haiti. Ca atunci cand vestul tarii a fost inundat, noi faceam misto de ai nostri, cum stau ei in apa pana la brau si beau la carciuma satului. Noua ni se pareau amuzante imaginile, iar Haiti, pe vremea aia, statea bine-mersi la soare. Imi pare rau de ei, dar eu vad in fiecare zi oameni care se lupta cu mizeria, saracia, foamea si setea. Bine ca ne doare capul de haitieni.

- Se dau stiri despre cum a pierdut Florin Salam preselectia pentru Eurovision. Nu din cauza ca n-are ce cauta acolo, ca felul in care el canta e mega manelistic si nu se preteaza la un asemenea eveniment, ci din cauza ca e tigan (vezi doamne…). Si hai sa-i dam cu discriminarea si, poate, sa mai punem si niste ONG-uri cu pancarte in maini si sa facem un teledon pentru Salam. Bai, ma lasi?

- Flacara violet si atac energetic sunt hashtaguri pe Twitter. Ca asta stim sa facem, haz de necaz. Daca tot am ajuns de rasul lumii cu povesti despre oameni care practica radiestezia la nivel politic, macar sa radem noi intre noi si sa mai uitam ca toate chestiile astea ne fac sa cam tinem ochii in pamant.

Si totusi, se mai intampla si lucruri bune. Articolul despre Timisoara, din The Guardian, m-a uns pe suflet.

Iar is plini internetii de romanca aia care s-o dus la nush ce concurs prin Germania si le-o cantat nemtilor din nai de i-o innebunit. Femeia canta incredibil de frumos. Are 28 de ani, e casatorita si are un bebe pe la vreun an (no, nu stiu germana atat de bine, iar astia de la ProTv au scris numai balarii).

Dar sa revenim. Deci, fata aia o plecat in Jermanica amu vreun an, sau ceva de genul si aia is deja geana pe ea, ca-i un mare talent, ca uff ce fain canta. Dar trebuia sa plece ea din frumoasa tarisoara ca sa vaza altii cat ii de mistoaca. Ca si Costel Busuioc ala, de care or ras toti inainte sa plece din tara, dupa ce-o castigat magnificul concurs, s-o trezit ai nostri sa-l faca cetatean de onoare si se bateau care sa-i organizeze mai multe concerte. Mi-i greata.

De Hertha Muller nu va mai zic, ca stiti cu totii ce ne mai batem cu pumnu-n chept ca-i de-a noastra. Milogii naibii de romani ce suntem, ca or trebuit sa plece din tara asta ca sa-i vada cineva, pe sistemul ca noi nu ne batem capul cu descoperitul talentelor sau cu investitul in cultura, dar ne asumam rezultatele altora. Bine ca muzica noastra ii plina de Sisu si Puya, Cream-uri si alte Andrele, da’ o voce adevarata nu se mai promoveaza, ca strica la imagine.

Asa ca io am un sfat pentru Aminda si Mishu, care se chinuie din rasputeri sa razbeasca in tarisoara asta (btw, mai bagati un vot-doua…). Plecati, fratilor, ca in maxim juma’ de an ne-om lauda si cu voi ca sunteti romani de-ai nostri. Ca daca mereti in alta parte si castigati si voi vreun concurs de asta de super-talente, sa vedeti ce se bat ai nostri sa organizeze concertele alea pe care le meritati.

In ultimele saptamani am citit tot felul de articole si pareri despre ce inseamna stand-up comedy in Romania. Si pentru ca-i gratis, o sa aberez si eu putin pe marginea subiectului.

Bineinteles, ceea ce am citit e, in egala masura, si pro si contra. Unii spun ca nu avem parte de stand-up comedy de calitate; altii spun ca, din contra, suntem destul de evoluati in acest tip de entertainment. Cei mai multi sunt de parere ca”ai nostri” ii copiaza pe “ai lor”, chestie care pe mine ma irita cel mai mult. Asta dintr-un motiv foarte simplu: e atat de greu de crezut ca niste oameni care fac acelasi gen de spectacole trec prin situatii similare? Un exemplu concret ar fi similaritatea glumelor lui Eddie Izzard si ale lui Vio de la Deko, care au un subiect comun, adica religia. Cine a avut ocazia sa-i urmareasca pe amandoi, ar vedea diferentele clare de stil, insa e adevarat ca e mai simplu sa arunci cu pietre inainte de a vedea cum stau lucrurile. Nu mai vorbim ca, asa ca o paranteza, multi dintre cei care comenteaza nu fac diferenta intre Cafe Deko si Trupa Deko, pentru ei fiind unul si acelasi lucru.

Oamenii se plang de vulgaritatea glumelor, dar il apreciaza pe Pablo Francisco care se stramba ca un retard cand povesteste de penisul cel mic al lui Luis Fernando (sau cum ma-sa i-o zice) din nush ce telenovela. Spun despre Teo ca are un vocabular “prea murdar”, dar rad cu gura la urechi cand Carlos Mencia vorbeste despre clisma cu o lejeritate debordanta. Mai nou, am citit pe undeva (nu mai tin minte unde), ca romanasii nostri cei doldora de inteligenta se iau si de “ai lor”, spunand ca George Carlin e (era) cam retard. Ce ma? Pai ala o avut ani de cariera cat nu au altii ani de viata. Nici macar jumate din anii lui petrecuti pe scena.

Ce nu-si dau seama oamenii astia care dau constant cu pietre e cat de normal e sa ajungi sa semeni, ca artist, cu cei care ti-au fost idoli, la un moment dat. Cu oamenii aia de la care a trebuit sa inveti, vizionand sute de inregistrari, studiind de unul singur ceea ce trebuie sa faci cand prestezi un asemenea gen de spectacol, pentru care ori ai talent, ori n-ai. Cat e de dificil sa aduci publicul la un spectacol care nu are nimic de a face cu Doru Octavian Dumitru sau cu Vacanta Mare, pentru ca noi, ca natie, inca suntem la nivelul ala.

Articolul asta s-a nascut din nervi. Nervi ca, din pacate, si in industria asta mica-mica de la noi, se nasc certuri si articole de dat cu parul in cap. Sunt putini si ar trebui sa se sustina intre ei, pentru ca daca ei nu arata unitate, n-au de ce sa ne ceara noua timp si rabdare pentru a ne adapta la acest nou tip de umor. Pentru ca intotdeauna am spus ca spalatul rufelor in public este urat, oricata dreptate ar avea cel care recurge la solutia asta.

Mie imi sunt extrem de dragi oamenii din stand-up-ul romanesc, pentru ca am avut bucuria sa stau cu ei la cateva pahare de vorba. Teo, Bordea, Vio, Tibi, Costel, Cristian Dumitru sunt doar unii dintre cei care incearca de catva ani sa schimbe mentalitati si, parerea mea, e ca si reusesc. Dar nu va mai balacariti in public, fratilor, ca ne faceti pe noi sa ne impartim in tabere si e penibil.