Backstage de Jazz TM – ziua trei

Ma uit la o foaie goala de wordpress de cel putin o ora. Imi e tare greu sa-mi adun cuvintele despre ultima zi de JazzTM, o zi in care am realizat ca, in toata aceasta perioada, cei de la Plai m-au facut sa ma simt ca fiind una de-a lor. Si asta nu-i lucru chiar simplu, ei formeaza o echipa inchegata, capabila, se comporta ca o mare familie si, cu toate astea, mi-au dezvaluit din secretele lor simtind ca toate cele pe care mi le vor spune vor ramane la mine, in siguranta.

Backstage-ul festivalului de jazz a fost o experienta din care am invatat foarte mult si asta nu s-ar fi intamplat daca organizatorii si producatorii festivalului nu m-ar fi impins de la spate, sa ies din zona de confort si sa incerc sa fac mai mult. Eu le multumesc tare pentru asta, sa vedem cat de multumiti vor fi ei dupa ce se va purcede inspre editarea interviurilor facute de mine. 

(Ca un fel de intermezzo, cam asa era terasa de la Symphony in timp ce furtuna isi facea de cap prin Timisoara; scena era coborata, toate instrumentele erau acoperite si toata lumea astepta sa treaca ploaia si sa se reapuce de treaba; cu calm, liniste si fara stress)

In timp ce scriu aceste randuri, la DVD player-ul meu se aude cel mai recent album Ilhan Ersahin Istambul Sessions. Ilhan e unul din artistii descoperiti anul trecut la festivalul de la Garana, cand a cantat cu Bugge Wesseltoft, intr-o formula care l-a cuprins si pe Erik Truffaz (unul dintre cei mai buni trompetisti ai lumii, la ora actuala). E un artist de o modestie surprinzatoare, a carui muzica e apreciata cam de oricine il asculta, pentru ca nu e nevoie sa iti placa jazzul ca sa intelegi si sa apreciezi ritmul nebun iesit din compozitiile lui. Relaxat din fire si incantat de artistii prezenti la festival, prietenos si vesel, Ilhan a fost o companie minunata in backstage, povestind despre planurile lui de viitor si impartind zambete si strangeri de mana tuturor.

Mi-a placut mult atitudinea lui si a colegilor de trupa: ori de cate ori cineva se oprea la ei la masa, cu totii se ridicau respectuos si le multumeau, cu maxima incantare, celor veniti sa-i felicite. La randul lui, Ilhan i-a felicitat pe toti cei care coborau de pe scena, iar pe David Murray (despre care mi-a marturisit ca e unul dintre cei care l-au influentat in cariera – si David Murray e saxofonist) l-a si filmat in timpul spectacolului.

Ca tot vorbeam de respect si atitudine, in timpul concertelor am observat o chestie foarte faina, pe care si Ilhan Ersahin, si David Murray au facut-o: saxofonul a fost starul fiecarui show, insa momentele de solo ale colegilor de trupa au fost tratate cu foarte mare respect, ambii saxofonisti retragandu-se intr-un colt lipsit de lumina. Era felul lor de a lasa lumina reflectoarelor pe colegii care-si demonstrau virtuozitatea. Asta e o atitudine demna de niste lideri adevarati.

David Murray e asa cum am auzit. Chiar mai mult. Nu va puteti imagina cum e sa stai in acelasi loc cu un om pe care-l asculti de 20 de ani, cum e sa dai mana cu un om pe care-l admiri de atata timp ca ai si uitat cum a inceput totul, iar emotiile avute in timpul interviului cu el si cu Macy Gray au fost extreme. Mi s-a spus ca am la dispozitie 5 minute si ca trebuie sa fiu foarte concisa, dar cred ca le-a placut sa stam de vorba, asftel incat discutia cu ei a durat 25 de minute. Nu pot sa va spun despre interviu, o sa le vedeti pe toate in curand, dar pot sa spun un lucru: admiratia lui David Murray pentru Macy Gray e nemasurabila; o admira ca om, ca artist, ca femeie, ii admira nemarginit talentul si puterea de munca. E pentru prima oara cand vad o legatura atat de stransa intre doi artisti imensi, iar ceea ce au facut impreuna pe scena e atat de mare incat toate cuvintele palesc. Un saxofonist a carui creativitate depaseste puterea de intelegere a multor alti artisti si o voce care a demonstrat lumii intregi ca poate face orice pe lume, laolalta cu un contrabasist (Jaribu Shahid), un tobosar (Nasheet Waits) si un pianist care ar putea oricand sa devina lideri de trupe.

In concert mi-a placut mult gospelul cantat impreuna cu Macy si m-am trezit batand din palme ca in biserica, asa cum am vazut in filmele americane. A fost ceva venit din sufletul lor, fara sa fie neaparat religios, asa cum mi-a spus Jaribu Shahid, contrabasistul, putin mai tarziu, cand m-am oprit sa ii multumesc pentru minunatul spectacol de aseara: “Stii, religia e, de fapt, o chestie facuta constant, nu o stare. Si altii beau cu religiozitate si nu e nimic sfant in asta.” 

Mai am multe de spus despre festivalul de jazz de la Timisoara, asa ca saptamana asta o sa va mai povestesc despre culisele unei prime editii excelente. Despre echipa de la Mezzo care mi-a fost umbra si pentru care am fost umbra in aceste zile, concluziile celor trei zile foarte pline si despre oameni. Aseara am aflat ca va fi si o a doua editie, deja e sigur si toata lumea a inceput sa lucreze pentru asta.

JazzTM a reusit sa faca o Timisoara minunata, asa cum mi-am dorit sa vad si sa simt inca de cand m-am mutat aici, in urma cu 7 ani.

*credit foto 2

Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.

Tweet