Razlet

Sunt lupte grele in afara zidurilor casei mele. De fapt, sunt lupte grele si aici, in interior, am o casa care ma tine prizoniera de cate ori ajung in ea, dupa desele plimbari care-mi dau senzatia ca locuiesc in toata tara, nu doar la Timisoara.

Luptele grele la care trebuie sa participam, vrand-nevrand, aproape ca ne omoara spiritul. Ne ingroapa in termene limita si rezolutii care mai de care mai avangardiste, doar-doar reusim sa grabim trecerea timpului si sa ajungem acolo unde ne dorim. Ciudat lucru, niciodata nu ne dorim lucruri pentru noi (sau de cele mai multe ori). Suntem convinsi ca daca ne dirijam carierele intr-o directie ascendenta, o sa ne fie bine si personal, o sa ne simtim impliniti, o sa aducem bucurie celor de langa noi. Pentru ca (nu-i asa?) oameni care ne iubesc ne iubesc pentru siguranta pe care le-o dam, iar pentru aceasta siguranta trebuie sa galopam ca nebunii, inghitind praful care se ridica din papucii celor dinaintea noastra.

De fapt, singura goana pe care ar trebui sa o luam in seama e aceea din lupta cu noi insine. Ne straduim sa ne autodepasim si sa ne fortam limitele. Intotdeauna mai mult, mai sus, mai greu. Orele unei zile devin prea putine, saptamana are patru zile in loc de sapte, si zilele pierdute sunt, de fapt, nopti de nesomn. Alungam gandurile negre si ne mai opintim o data sa facem ceva perfect. “Inca putin, inca o zi, inca o ora si apoi gata” e minciuna zilnica a multora dintre noi.

Si totusi.

In lumea mea, lucrurle sunt altfel. Cu nimic diferite de ceea ce am scris mai sus, doar ca deznodamantul fiecarei opintiri e unul fericit, aproape de fiecare data. Lumea mea e plina de ochi care zambesc, de “multumesc” spus cu voci sincere, de strangeri de mana calde.

Asta e saptamana in care ma mai urnesc o data, din resurse pe care doar astrele le cunosc, ca eu nu. Energia, de la cote minime a ajuns din nou spre cer si lucrurile frumoase pe care le traiesc ma ridica de pe patul asternut de o oboseala (deja) cronica.

Sa ma iertati ca trec mai rar pe aici. Iubesc blogul asta la fel de mult ca in prima zi si as scrie romane. Doar ca acum, chiar acum, sunt mai necesara in alta parte.

Tweet