Intotdeauna am fost de parere ca nici un om nu se poate schimba cu totul, oricat de mult ar incerca. Ca trasaturile noastre de caracter sunt bine definite inca din copilarie si ca, in cel mai bun caz, invatam sa ne controlam defectele, dar nu le vom putea elimina niciodata.

Ma tot gandeam, zilele astea, cat de multi oameni din jurul meu au ajuns, la un moment dat, sa nu-si mai poata controla defectele fata de mine, iar asta m-a facut sa cred, de fiecare data, ca nu stiu sa “citesc” un om atunci cand il intalnesc. Firea mea e atat de deschisa incat acord incredere fiecarui om intalnit si apoi incep sa tai, pe masura ce omul acela imi inseala increderea.

E foarte ciudat sentimentul pe care il ai, dupa o vreme (destul de lunga) in care ai incercat sa cunosti un om, iar apoi iti dai seama ca omul ala e o necunoscuta mai mare decat daca ai vedea o figura oarecare pe strada, indiferent de ceea ce ati trait impreuna. Mi s-a intamplat asta cand am divortat si mi s-a mai intamplat o data cu o prietena foarte buna, cu care am trait atatea momente bune si rele incat, atunci cand ea a devenit rea si insensibila, am fost bulversata.

Probabil ca si eu, la randul meu, am provocat dezamagiri cand a fost vorba sa-mi arat defectele. Pentru ca le am, sunt multe si, cateodata, imposibil de controlat. Mai ales atunci cand, luptand pentru ceva ce-ti doresti din tot sufletul, nu-ti permiti sa le lasi sa iasa la iveala, pentru ca ai pierde tot ceea ce consideri important. Insa, cred eu, intotdeauna am vrut sa cred ca sunt capabila sa recunosc ca nu sunt perfecta si sa indrept ceea e am facut rau.

Perfectiunea nu exista si nu te face fericit. Ba din contra, esti mai nefericit ca niciodata, cautand-o. Si cred ca singura maturitate pe care o poti obtine cu adevarat e sa admiti ca poti gresi, poti sa pierzi si poti sa cazi atunci cand totul pare ca e pe culmile fericirii. Ca in viata nu poti sa controlezi totul si ca oamenii sunt asa cum sunt. Sa inveti sa-i iubesti cu defecte si sa te desprinzi atunci cand defectele alea pun in suflet o amaraciune care te intuneca si te face sa te refugiezi in promiscuitate.

Sa pleci cand indiferenta te ucide.

Am discutat mult despre aroganta in ultima vreme. Cu oameni din online, cu altii din offline. Nu demult, cineva imi zicea ca, prima oara cand m-a vazut i-am dat impresia de om care a pus coada la cireasa. Posibil, nu zic nu, desi eu ma consider foarte sociabila si accesibila. Dar asa e, ceea ce transmitem nu e intotdeauna egal cu ceea ce simtim.

Umilinta e o chestie exacerbata la romani. De cand ne stim, a trebuit sa ne supunem cuiva, fie ca au fost romanii, turcii sau comunistii, noi am tinut capul plecat. Drept urmare, in momentul in care faci ceva si vrei sa te lauzi cu realizarea ta, vin o suta de alti oameni sa iti dea in cap si sa iti spuna ca tu ai o parere gresita, ca de fapt tu n-ai facut nimic notabil si ca tine puteau face multi. Normal, te intrebi ca boul “dar de ce altii n-au facut?”, insa ramai cu intrebarea in aer si pui capul la cutie ca no, daca aia o suta de oameni iti spun ca puteau si altii si ca esti prost, au dreptate. more…

Sunt cuvintele pe care le-am auzit mai inainte, la stiri, spuse de o femeie impresar, careia nu i-am retinut numele. Vorbea despre Madalina Manole si ultimii ei ani ai vietii de artista, ani in care s-a straduit sa se reinventeze si sa vina cu ceva nou, care sa o readuca in preferintele publicului. Bineinteles, n-a reusit, iar asta i-a provocat depresia care, pana la urma, a ucis-o.

Nu pot sa zic ca am apreciat-o pe Madalina Manole ca si artist. Da, cand eram mica, cantam si eu “Fata draga”, la fel cu toti ceilalti din jurul meu, dar niciodata n-am fost vreo fana. Nu i-am cumparat vreodata vreun disc, nu i-am descarcat de pe net melodiile. Si nici acum n-o s-o fac, daca pana acum n-am considerat-o reprezentativa pentru muzica romaneasca, nu e momentul sa incep acum.

Insa mi-a placut extraordinar de mult ca femeie. Mi se parea ca avea foarte mult curaj si o mare de ambitie, ca sa incerce tot timpul sa faca ceva nou cu muzica ei. Plus ca avea aproape 42 de ani cand si-a nascut baietelul, iar asta e o provocare pentru o femeie care era clar ca vrea sa arate ca scoasa din cutie, tot timpul. Ii admiram diferitele coafuri pe la show-urile de televiziune la care era invitata si ma tot intrebam cum de arata atat de misto, absolut de fiecare data si ma gandeam ca vad un om care n-are nici un fel de problema.

Si uite, in oamenii cei mai veseli din lume zac oceane de tristete, care ii fac sa recurga la gesturi necugetate, care nu mai pot fi luate inapoi.

Cineva zicea azi, pe la nush ce talk-show, ca Madalina nu-si iubea copilul, de a avut puterea sa-l lase singur. Eu cred ca nici nu se pune problema de asa ceva, sunt absolut convinsa ca negura aia in care o traia era taiata doar de momentele petrecute cu piticul. Si totusi, nici macar el n-a fost de ajuns.

E trist, foarte trist. Si chiar nu pot sa-mi imaginez cum de n-a vazut nimeni in jurul ei ca avea nevoie de ajutor. Chiar asa de tacuta sa fi fost in disperarea ei? Chiar asa sa nu fi simtit nimeni cat de adanca ii era depresia? Sunt intrebari la care, probabil, nimeni nu va avea un raspuns. Insa eu ma voi uita cu mai multa atentie la cei dragi…

Cine imi mai zice mie ca Feisbucu’ nu e Hi5, ia o palma. Pe bune. In zilele care au trecut, m-am convins ca “unealta de socializare” nu e altceva decat un fel de matrimoniale, plina de pizdulici disperate.

Pizdulicile se cauta, in functie de oras. Tre sa fie musai din aceeasi zona cu junele sarmant, dornic de a sari in ajutorul atehnicelor dragute care-si pun poze cu ele pe plaja la mare. Gasesti un motiv stupid, de genul “modifica-ti nush ce dracu’, ca nu se vede bine”, ele multumesc si el spune ca ii sunt datoare cu o cafea. Si de aici..potopul. Dupa o zi, conversatiile devin erotice, iar dupa maxim 3 zile cafeaua aia se prepara o data de catre barmanul localului in care s-au intalnit, iar a doua oara, la diferenta de cateva ore, in casa celei ajutate de eroul nostru.

Pana acum, cred ca au picat patru, in vreo doua saptamani. Chiar asa lipsa de barbati sa fie, incat sa trebuiasca sa-si gaseasca “amorul sincer” pe Feisbuc? Si nu pot sa nu ma intreb: daca un barbat ar face asta toata ziua (sa zicem ca e in concediu si n-are altceva mai bun de facut), oare cate pizdulici dornice de “cafele” ar intalni? Ma depaseste tot cacatul asta si nu, n-o sa-mi fac vreodata pagina sau cont. Nu cred ca fetele astea ar putea fi un target pentru ceea ce scriu aici sau pentru a mi le dori fane de-ale paginii mele.

PS: nu am uitat de “Turist in Timisoara”, insa am ceva dificultati tehnice. Vreun /fat Frumos sa ma ajute, va rog?

Am crezut ca ma sparg de ras cand am citit pe blogul lui Chinezu despre aceasta leapsa. Regula: din locul in care esti, faci 7 pasi la stanga si scrii despre locul in care ai ajuns; nu conteaza daca vezi un perete, usa de la baie sau chiar baia. Eu a trebuit sa fac un fel de U ca, deh, asa-s apartamentele de bloc…

Am ajuns in dormitor unde jumatatea mea actuala (haha) sta lenesa in pat si scrie mailuri. E cu laptopul in brate si cu cafeaua in stanga. Ma uit un stanga, televizorul e aprins pe HBO, la un film cu Kevin Spacey. Mda, e cam cald, desi geamul e larg deschis si afara sunt doar 22 de grade azi. Observ ca iar am lasat dulapul deschis si asta ma irita (am io o chestie cu dulapurile), desi prefer sa ma intind in pat pentru 2 minute.

Las patul si ma intorc la scris. Ca doar sunt blogger. Mwahahaha.

“Nu va mai ingustati, acolo, largiti-va!”

“Daca-i dau una, il refuza doua spitale…”

“Pace, frate!”

“Vagonul 2, locul 76. Mergi linistita, vin io sa te iau de la Lugoj.”

“EA: Cum sa iti explic: noua ne plac boemii, dar pe o perioada limitata de timp, ca astia nu stiu sa plateasca intretinerea.

EL: Ok, dar fotbalistii?

EA: Aia pot sa plateasca pe cineva care plateste intretinerea.”

“Ciumpalacul ala ti-ar fi facut asa, o serenada personala…”

Cine isi mai aduce aminte, be my guest

Stand eu vineri seara la un pahar de vorba cu prietenul Blogu, mi-a marturisit ca el sufera extrem de tare ca nu are un prieten cu care sa mearga la pescuit. Un om cu care, in timp ce pune momeala in carlig, sa povesteasca despre marketing, management, filosofie (ca se baga si la asa ceva, daca el nu stie polemiza, isi suna un prieten).

Drept urmare, m-am hotarat sa il ajut pe om, ca e plin sezon de pescuit sportiv si n-as vrea sa stea in casa si sa sufere ca nu are cu cine sa-si exercite pasiunea. Cerintele sunt urmatoarele:

- sa aiba cunostinte de management si marketing, macar middle-level (cel putin 3 ani de experienta);

- sa poata si sa stie polemiza pe subiecte de actualitate, cum ar fi: social media, online marketing, SEO, SEM si, optional, pe teme de blogging;

- in cel mai rau caz, poate sa fie PR pe undeva;

- stie ce inseamna pescuitul sportiv, il practica si este pescar de balta sau rau (foarte important!);

- nu are importanta sexul, dl. Blogu nu face discriminari.

Doritorii pot trimite cv-ul la adresa de e-mail alexblogu (at) gmail (dot) com. Aplicati cu incredere, promit ca vor fi atent studiate, iar cel ales se va bucura de o companie pe cinste

A trecut ceva vreme de cand n-am mai publicat un tutorial. Mno, n-am mai avut nici o povata pentru badaranii din jurul meu (sau din jurul altora), in asa fel incat sa le desavarsec badarania. Azi, asa, ca de weekend, m-am gandit sa dau niste sfaturi oamenilor care se auto invita peste tot. Lectura placuta.

Auto-invitatul perfect trebuie sa respecte niste reguli de baza. Ca nu-i usor sa fii auto-invitat o viata intreaga.

1. Invata-te sa suni insistent. Ce daca nu ti se raspunde la telefon prima oara? Nici a doua? Suna pana cand ti se raspunde, tu ai ceva de spus sau de intrebat si omul ala n-are voie sa aiba treaba. Cand, in sfarsit, iritat de telefoanele tale, iti raspunde si iti spune ca are ceva de facut, asigura-te ca stie cat esti de suparat ca te-a lasat sa suni de 10 ori.

2. Intreaba-ti amicul/amica ce face mai tarziu. Daca ti se raspunde vag, insista, ca tu tre sa stii ce faci deseara. Nu conteaza ca n-ai fost invitat, n-are importanta ca ti se spune clar ca nu ai ce sa faci acolo, tu tre sa stii. Eventual, sa-ti si exprimi regretul ca nu poti sa mergi, daca asta se intampla.

3. Mergi acasa la amicul/amica ta oricand. Asta inseamna la orice ora. Cand ajungi, aplica zicala: “Da-mi si mie un foc, ca as fuma o tigara si mie- o foame de mor de sete, iar n-am unde dormi la noapte”. Da iama prin frigider, bea tot sucul, da-i naibii pe restul, ca or avea bani sa-si cumpere.

4. Intotdeauna sa te plangi ca n-ai bani. Sa fie clar asta, tuturor, ca tu niciodata nu ai tigari, bani de suc, de cafea sau de pus la gramada cand se mananca pizza la comanda. Plm, ii criza si pe tine te arde asta cel mai tare, iar restul nu conteaza. Daca te plangi ca esti fara bani, amicii tai se vor invata cu asta si, de la un moment dat, n-o sa-ti mai ceara sa platesti nimic. Si o sa poti sa mergi intotdeauna, la fiecare acasa, cu mana goala.

Ma opresc aici cu sfaturile, ca nu vreau sa fiu mai rea deca am fost pana acum (yeah, right). Insa sunt satula de oamenii care se auto-invita peste tot. Sa nu ma intelegeti gresit, nu e vorba doar de oamenii care vin in casa mea, ci si de aceia care mai apar pe la prietenii mei pe acasa sau care apar peste tot, fara sa fie chemati, doar ca sa imi mai spuna o data ca nu au bani, ca-s saraci, ca “da-mi o tigara” etc.

Si cu asta, va urez un weekend minunat

Ma povesteam cu un prieten pe messengerul nostru de toate zilele. Care prieten, imi povestea cu naduf cum unul dintre cei mai buni prieteni ai lui i-a intors spatele atunci cand avea cea mai mare nevoie. Cred ca stim cu totii povestea, am trait-o pe pielea noastra cel putin o data.

Ceea ce este foarte grav in aceasta poveste speciala, este ca acel prieten nu ar fi ajuns sa fie acolo unde e acum fara ajutorul oamenilor din jur, in mod special al prietenului meu. Da, in orice prietenie exista suisuri si coborasuri, doar ca asta ar trebui sa intareasca, nu sa destrame o prietenie.

Ma intristeaza foarte tare chestiile astea, mai ales ca ma simt fara putere si nu pot sa zic nimic sa-mi fac prietenul sa zambeasca. Simte aceeasi amaraciune pe care am simtit-o si eu atunci cand prietenia mea de 7 ani s-a dus pe apa sambetei doar pentru ca ea se casatorise, iar sotul ei a considerat ca prietenii lui sunt mai importanti decat prietenii ei. Nu spun ca eu as fi fost prietena perfecta, ca eu n-am facut greseli in relatia cu ea, doar spun ca a fost pacat sa se arunce la gunoi atata timp si atatea intamplari traite impreuna.

Pentru ca imi doresc foarte mult sa il fac sa se simta mai bine, as vrea sa va rog pe voi, cei care ma cititi, sa ii spuneti de ce nu ar trebui sa sufere pentru un om care si-a permis sa le calce prietenia in picioare. Eu o sa ii trimit link-ul pe messenger, ca nici nu stiu daca stie ca am blog

Sunt bloggerii. Sa nu imi ziceti ca n-ati observat. E vreun marlan in trafic? Bloggerul e cu camera pornita, sa-l “capteze” pe nenorocit si, mai apoi, sa-l faca troaca de porci pe blogul personal, de nu-l mai spala nici sapte ape. Of course, el este stapanul codului rutier, n-a gresit niciodata in viata lui, iar daca ar trebui sa completeze cartea aia de chestionare, n-ar avea nici o greseala.

Primeste un e-mail de cacat de la o companie? Sus pe blog, sa-i invete minte pe nenorociti (io am facut asta chiar de doua ori; apoi, mi-am dat seama ca poate nu-i chiar atat de bine). Avem o campanie publicitara de tot rasul, pe la televizor sau pe radio? Pai isi dau cu parerea cat e de proasta, ii gratuleaza pe cei care au muncit la ea cu niste epitete de l-ar face pe Caragiale sa bage capul in pamant de rusine.

Da, bloggerii nu gresesc niciodata. Opiniile lor sunt nesurmontabile pentru ca “blogul meu e singurul loc in care pot sa tai si spanzur dupa bunul meu plac” (expresie preluata de mine de la o buna prietena). Singura problema vine atunci cand dai cu miere cu o mana si peste cateva luni pui, cu cealalta mana, noroi acolo unde era mierea odata, chestie care se intampla destul de frecvent.

Si se mai intreaba unii de ce e Zoso relevant. Sau Arhi, sau VisUrat. Pentru ca, oricat de mult cred altii ca sunt aroganti, isi pastreaza parerea si nu ling acolo unde scuipa. De aia ei au campanii publicitare si altii ii blameaza pentru asta, doar din invidie ca altii nu au. De aia pe ei ii cauta lumea si au mii de unici pe zi, ca mai sunt oameni in tara asta care apreciaza verticalitatea.

Plm, m-am enervat ca am comentaci (unii anonimi, altii doar bloggeri anonimi), care ma acuza ca ma vand “pentru niste euro”. Pai poate ca altii apreciaza ca sunt acida numai atunci cand trebe. Si orice motiv ar avea, ma bucur ca au incredere in mine. Sa-mi dea ei bani, aia care ma injura, si pe cuvantul meu ca scriu numai articole despre porumbei, iarba verde si floricele. Parol.