Cateva, scurte:

- la Timisoara am adunat cea mai mare suma obtinuta la o licitatie pentru #draduta; suma virata in conturi a fost de 20.650 lei si 1.300 de euro.

- de la Timisoara au mai pornit niste bani catre Daniel; castigatoarea concursului de la radio ZU, o timisoreanca, a donat o parte din bani.

- membrii clubului sportiv Gratz au mers sa doneze sange, iar banii primiti de la aceasta activitate vor fi stransi si depusi la banca pentru acelasi Daniel.

Toate cele de mai sus ma fac sa ma mandresc ca sunt banateanca, chiar daca sunt nascuta in Ardeal (pe care, de asemenea, il iubesc la nebunie). Afisez ostentativ superioritate si stau cu nasul pe sus, pentru ca pot. Si am de ce.

Acum ceva vreme, Andreea imi dadea o leapsa in care ma punea sa raspund la urmatoarea intrebare:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

La vremea respectiva, eram convinsa ca raspunsul meu era asta: sunt un om al faptelor, imi place sa arat mai mult decat sa spun, as renunta la scris daca as avea o camera video pe care sa imi inregistrez gesturile, mimica fetei, rasul si atitudinea. Eram convinsa ca as spune pas cuvintelor, ca le-as lasa sa moara, sa putrezeasca, si m-as bucura de ceea ce pot transmite altfel.

De doua saptamani incoace vad puterea cuvintelor. Pagini intregi scrise pentru ca un om sa aiba o sansa la viata. Articole lungi, pe multe, foarte multe bloguri sau ganduri de bine exprimate in 140 de caractere, pe Twitter. Oameni care n-au avut ocazia sa vada omul Daniel Raduta, dar au simtit disperarea lui din cuvintele scrise pe pagina proprie sau transmise mai departe de altii. Cuvintele au mobilizat oameni si au adus muntele la Mahomed, au transformat imposibilul in posibil si au adus speranta in sufletul unui om macinat de boala, de ganduri si de temeri.

Am simtit si aseara impactul unor cuvinte care m-au zdruncinat si m-au facut sa sufar, desi mi s-a spus ca le-am inteles gresit. Doar niste cuvinte, aranjate intr-un anume fel, m-au clatinat si mi-au taiat din elanul pe care incepeam sa il simt vizavi de o anumita chestie.

Mi-am dat seama ca fara cuvinte n-as putea trai. As fi seaca, fara sens, fara noima, fara scop. N-as putea face lucruri, n-as putea sa mobilizez oamenii sa fie mai buni. Ma bucur ca le am si sper sa nu fie niciodata nevoie sa le ingrop.

Nu, nu-i vorba de mine. Viata mea e ok, nici foarte buna, nici foarte proasta. Macar sunt fericita. Sau ma indrept in directia aia. Dar, sa revenim.

Am o prietena. De fapt, e mai mult o cunostinta, dar avand in vedere ca amandoua suntem bune prietene cu o alta, ne mai intalnim, accidental. E o femeie trecuta putin de 30 de ani, frumoasa, inteligenta, cu ceva afacere care ii merge nici bine, nici rau, dar e ceva din care se intretine si nu duce chiar o viata rea. A avut o relatie cu un tip relativ misto, relatie care s-a terminat acum vreo luna si ceva, dupa ce el a pocnit-o. No, de aici incepe drama.

Ea e psiholog, se presupune ca ar trebui sa stie ca barbatul care a lovit o data o femeie, nu se va limita doar la acea singura data. Cu toate astea, incepe sa-i gaseasca justificari pentru faptul ca si-a iesit din fire si a lovit-o: “la chestiile pe care i le-am spus, ar fi trebuit sa fie Iisus Christos sa nu se enerveze”. Da, ok, toata lumea se enerveaza, dar nu toti au in ei gena aia care ii indeamna la violenta.

Problemele din mintea ei, singura fiind, se accentueaza. Isi doreste foarte mult un copil si o familie si a ajuns la acel moment din viata in care simte cum ticaie ceasul biologic si face calcule: daca acum am 31 de ani, mai dureaza cel putin un an pana imi gasesc pe cineva care sa-mi placa, inca niste ani pana cand imi dau seama daca ne potrivim, dar poate nu-mi gasesc pe cineva din prima, si tot incerc pana ajung la 35 de ani, poate mai mult si o sa fac un copil la 40…etc s.a.m.d.Si din toate motivele astea, ea a dedus ca mai bine ar fi sa se impace cu fostul, ca macar pe el il cunoaste, doar ca si-ar dori ca el sa lupte mai mult ca ea sa vina inapoi.

Trist. Pentru ca nu vrea sa isi ia viata in maini si sa se bucure de tot ceea ce e frumos la varsta asta, cand maturitatea emotionala e la apogeu, cand tineretea nu mai inseamna infantilism si cand se presupune ca stii ce vrei de la viata. Ca doar nu mai suntem la 1900, cand 30 de ani insemnau aproape mort si aveai deja cam 3-4 copii pe care sa-i speli si sa-i hranesti toata ziua.

Asta nu inteleg eu: de ce unele femei inca traiesc cu gandul ca 35 de ani e o varsta nepotrivita pentru a fi mama; de ce unele femei considera ca, daca se despart de cineva in jurul varstei de 30 de ani, viata lor s-a sfarsit. Apai sa ma credeti pe cuvant ca nu-i asa. Io nu cred ca m-am simtit vreodata mai bine in pielea mea decat acum si viata e din ce in ce mai frumoasa. N-am un copil, inca, n-am un om langa care sa-mi petrec restul vietii, inca, dar toate acestea vor veni exact la momentul potrivit, atunci cand voi fi pregatita pentru toate astea.

Mi-as dori ca prietena asta a mea sa lase totul balta si sa vina in Timisoara, sa o ia de la capat. E cel mai bun loc in care s-o iei de la capat. Eu stiu cel mai bine

Ziua de ieri (duminica) a fost una de mare relax. Pofitand de caldura din casa, m-am cuibarit in asternuturi si am vizionat doua filme pe care vroiam sa le vad de mult: Up in the Air si Two Lovers. Ceea ce scriu mai incolo poate fi considerat spoiler. more…

Probabil o sa-mi pun multa lume in cap cu articolul asta, dar no, ideea nu-mi da pace de cateva zile deja.

Cum stateam io intr-o zi si butonam cocalari.com, dau de un videoclip cu niste pusti care erau la un chef si dansau. Nush exact ce muzica e, ca l-am vizionat pe mute si nu mai mult de 20 de secunde. Clipul in sine nu e atat de important, ideea e ca acei copii (nu cred ca aveau mai mult de 15 ani) se prosteau EXACT la fel cum ne prosteam si noi pe la chefuri. Si eu dansam la misto, ba chiar inventasem niste stiluri de dans aiurite carora le dadeam niste nume care mai de care mai idioate. Diferenta intre noi si astia micii de acum e ca nu aveam la dispozitie camere de luat vederi si Youtube, ca sa ne upload-am aberatiile.

Imi aduc aminte ca am fost un copil dificil. L-am luat pe “nu” in brate de cand am stiut sa gandesc pentru mine. Orice zicea mama era de cacat, orice zicea tata era naspa. Sufeream in draci cand mi se spunea ca n-am voie sa ies decat pana la ora 19, in timpul iernii (da, da, pana si in liceu se intampla asta). Exact asa sufera si adolescentii din ziua de azi, numai ca lor li se spune emo. Ma gandesc ca as fi ascultat si Tokio Hotel, daca existau la vremea aia. Din fericire pentru mine, am intrat la liceu in anul in care a murit Freddie Mercury si toata lumea asculta Queen. Suna cinic, dar asta e adevarul.

N-aveam crashme de fitze in care sa ma duc sa-mi expun nurii, dar aveam excursii. La Paltinis, de regula, ca acolo puteam sa stam trei zile si sa nu trebuiasca sa ne trezim din betie. Sau din facut tot felul de tampenii, gen mers pe acoperisul cabanei, prin zapada, ca asa aveam noi chef. Erau destul de rare aparatele foto pe vremea aia, de aia nu avem poze. Nu ca, in prostia si copilaria noastra, nu ne-am fi facut. Doar nu aveam cu ce.

Noi, cei trecuti de 30 de ani, spunem intr-una ca “astia micii” nu mai pun mana pe o carte, nu mai stiu ce e ala un film romanesc de calitate, nu se mai joaca afara, nu au altceva in cap decat jocuri pe comp si internet. Noi nu aveam de ales, trebuia sa batem mingea in fata blocului, ca atat puteam face, dar acum, ca suntem oameni mari, vorba ceea, oare nu alegem internetul in detrimentul cartilor si al plimbarilor in aer liber?

Nu zic ca e in regula tot ceea ce se intampla cu adolescentii de azi. In continuare cred ca sunt niste mici retarzi care vor sa treaca prea repede prin niste etape, care refuza sa-si traiasca varsta si care n-au chef sa faca exact ceea ce ar fi normal sa faca la anii lor: sa se bucure de fiecare minut, fara sa incerce sa para mai mari si mai importanti.

Spun doar ca parca n-ar trebui sa ne luam atat de niste copii care isi pun niste poze sau un film pe cate o pagina personala. Poate ca ar trebui sa-i vedem pe aia care, maturi fiind, se comporta ca niste mici cretinei si se expun aiurea. Ca astia mai micii ar avea, totusi, niste circumstante atenuante.

Asta e o leapsa, de la Clawd, mega faina, in care io trebuie sa spun de ce dispretuiesc cinci dintre secs-simbolii lumii si, mai ales, de ce. Sa n-o mai lungim cu introducerea si sa intram in el, subiectul.

1. Hugh Grant. Asta mi se pare un libidinos. Si nu doar din cauza scandalului cu prostituata aia, de vina e doar moaca lui nesuferita care, impreuna cu accentul de englez pupincurist (mie imi place “the brittish accent”, dar al astuia mi se pare respngator, de-a dreptul) au un rezultat…cah.

2. Michael Douglas. Trecand peste faptul ca am senzatia ca s-a nascut direct la 50 de ani , moaca lui aduce a moaca de femeie batrana. Baba. Si una nasoala. Nici ca actor nu-mi spune mae lucru, dar il banuiesc ca stie sa citeasca din psaltire. Ca altfel nu-mi explic cum are langa el o frumusete ca Zeta Jones si s-o mai prosteasca sa-i faca si vreo 3 copii.

3. Brad Pitt. Da, ce va tot mirati atat, nu-mi place si pace. Intotdeauna mi se pare prea…ceva. Prea blond, prea nebarbierit, prea afectat, prea plangacios. Plus ca o lasat-o pe simpatica de Aniston pentru vampa de Jolie (care nici aia nu-i o fantastica), deci e si un magar, pe langa ca e un sec.

4. Tom Cruise. “Top Gun” mi s-a parut un film pentru virgine isterice, iar despre “Mission:Impossible” nu mai vorbesc, pentru mine e in categoria “sa spalam creierii tuturor”, alaturi de “Titanic”. Probabil ar trebui sa fac un text separat despre filmele astea, plus altele carora eu nu le inteleg succesul de box office. Deci baiatul asta e mic, slab si mult prea fals cu zambetul ala al lui in care-si arata toti dintii. Cah.

5. Jude Law. De ce o fi baiatul asta sex-simbol, e peste puterea mea de intelegere. Io cred ca el nici macar nu e foarte sigur pe sexualitatea lui, altfel de ce are intotdeauna privirea aia de veverita prinsa la furat de alune? Sunt o gramada de filme pe care nu le-am vazut, doar din cauza ca el joaca in ele.

Leapsa e, merge mai departe. La Ovi si la Tac’su, ca as vrea sa stiu daca fac sincronizare in familie :)) Deci, domnilor luati voi cate cinci fete cucuiete si…desfiintati-le

Intr-un episod al serialului pe care il urmaresc (secret, nu spui care, ca n-as vrea sa stric nimanui placerea vizionarii), subiectul abordat era unul destul de des intalnit: el, 22 de ani face sex cu ea, 15 ani, nestiind ca ea e minora. Fata il da in judecata pentru viol, el isi sustine nevinovatia.

Pe masura ce povestea inainteaza, aflam ca respectiva partida de sex a fost filmata si a ajuns pe net, tatal fetei e distrus si toata lumea il crede ca si condamnat pe tanarul care nu si-a putut tine pantalonii pe el. Ulterior, se descopera adevarul: fata a facut sex din proprie initiativa, ca urmare a unui pariu pus cu alte doua dobitoace de varsta ei, iar de filmat s-a filmat singura, ca sa aiba o dovada ca a castigat pariul.

Deznodamant? Tatal cauta un vinovat, decide ca sistemul e de vina si ca tanarul ar fi trebuit sa faca puscarie pentru ca a facut sex cu o minora, se duce la procuror si il omoara. Tanara de 15 ani ramane singura pe lume, in grija autoritatilor, ca maica-sa murise cu cateva luni inainte.

Pe mine una m-a cutremurat povestea asta, pentru ca sunt convinsa ca sunt destule cazuri de genul asta si in viata reala. M-am surprins gandindu-ma cum s-ar fi putut fi schimbat sirul evenimentelor, in asa fel incat nimeni sa nu sufere. Pe cine sa acuzi? Pe tatal fetei, care a facut singurul gest pe care il mai putea face sa demonstreze ca are grija de fiica lui, desi era clar ca se simte vinovat ca pierduse controlul asupra ei? Pe cele doua prietene ale fetei care, din prea multa emancipare, au decis ca trebuie sa faca sex cu baieti de colegiu inainte de a ajunge acolo? Prea multa libertate inteleasa prost?

Da, stiu, asta e un caz extrem, de obicei sexul la o varsta frageda nu are asemenea consecinte tragice, dar cate de simplu e, oare, ca parinte, sa detii controlul asupra vietii copilului tau? Cum oare pot parintii sa isi indrume copii in asa fel incat sa nu se trezeasca cu tot felul de suprize menite sa provoace atacuri de cord?

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc. Fetita prietenei mele, 12 ani, arata un interes deosebit partii fizice a vietii, daca intelegeti ce vreau sa spun… Evidnet, parintii nu ii pot verifica orice miscare, iar parerea mea e ca au pierdut de tot controlul asupra ei. Nu mai ramane decat s-o ia de mana si s-o dupa la planning, sa-i prescrie anti conceptionale si sa-i explice ce inseamna aia BTS si cum se poate preveni. Si cam atat.

N-as vrea sa fiu in pielea unui parinte, in ziua de azi. Nu-mi ramane decat sa sper ca, pana cand voi avea un copil, ma voi lamuri cum as putea sa ii fiu apropiata, cum as putea sa-l aduc la maturitate fara sa plang prea mult.

A venit si ajunul Craciunului. Eu ma pregatesc sa plec la Sibiu. iar in perioada care urmeaza, n-o sa stau prea mult online, ci o sa ma bucur de vacanta, prin zapada. De=o mai fi.

Multumesc pentru ca ma cititi, multumesc pentru laude si, mai ales, multumesc pentru critici. Am crescut datorita voua.

Sa aveti parte de tot ce va doriti. De fapt, nu chiar de tot, sa mai lasam niste dorinte si pentru la anu’ Dar mi-as dori, pentru mine si pentru voi, multa sanatate. Ca asta am invatat eu in anul care aproape se incheie: ca daca nu avem grija de noi si de sanatatea noastra, nu putem sa facem nimic altceva.

Sarbatori fericite sii un an nou mai linistit!

Requiem for a dream
Asculta mai multe audio Blog

Lac zbuciumat de valuri adanci, izvorate din el. Vant de neliniste cu frunze mangaindu-mi fata pe care incep sa apara riduri fine. Cuprinde-mi sufletul si tine-l in causul palmei tale, ia-l acolo ca eu nu-l mai vreau. E sensibil si nu se potriveste in mine.

Tornada in mintea mea, rasarita din mine. Clipa peste clipa, cladind trecut, si viitor inlantuit in prezentul haotic. Iarba, verde, deasa, cu radacini galbene, uscate. E o iluzie frumusetea ei, in careva zile toata uscaciunea va iesi la suprafata si va oripila pe orice o va vedea.

Zid de foc, mistuind pe oricine se apropie. Vuiet infernal de sirene, oameni cu furtune in maini nestiind ca apa nu are cum sa-l stinga. E foc mistuitor, arde pasiuni si purifica suflete. E focul meu, intins in jurul meu, ma apara, ma protejeaza si VA ARDE!!!

Sunet de pian intr-un vartej psihotic, chinuie timpane si mangaie minti incrancenate. Muzica alienatoare in vartej de turn cococat pe munte, vine sa-mi lase chinul sa plece.

Requiem for a dream. Drogat fara sa stii, dependent pe viata.

- E luni. Bleahhhhh….

- Sambata am fost in Bierhaus, la clubul de joc. Am ras de m-am imprastiat, jucand Uno pana la 2 noaptea. La un moment dat, atat de tare radeam, ca aproape m-am inecat de ras. Horia stie. Si Rob la fel.

- Azi am rezolvat cu “noaptea dintre ani” (ce ma irita expresia asta). E o premiera, avand in vedere ca de vreo 15 ani incoace, ma hotarasc undeva intre 28 si 30 ianuarie decembrie, adica.

- Ma intreb de ce cracu’ meu Shupap asta (Stefan Banica, pentru neinitiati) are concerte la care-i full de fiecare data. Info Pro are un concurs stupid cu premii in bilete la concertul (concertele, ca-s nenumarate) de Craciun al lui Shupap. Chestia idioata e ca le pune pe fetele alea care suna sa urle ca si cand ar fi la concert, ca sa-si merite biletul. Scot alea niste oracaieli de te ia instant durerea de cap: “yyyyeeeeiiii, Stefaaaan, ce bine-mi pare ca te vaaaaddd!!”. Penibil.

- Nush ce stiti voi, dar 2 grade in Timisoara inseamna frig, nenica. Si daca mai bate si un alizeu de ala fin, vai de sufletelul alora care se avanta pe sub cerul liber.

- NU VREAU ZAPADA!!! E clar?

- Am vazut un film care m-a bagat in sperieti, la propriu: “I know who killed me”. M-am uitat abia la jumatate din el, cu lumina aprinsa, pe ecran mic si cu un ochi la Echofon. Mno.

- Peste tot numai colinde, Mos Craciuni, zurgalai, sanii, globuri, becuri stralucitoare, veselie. Hah.

- Sa mai si muncim. Zic.