Sunt printre ultimii care scriu, tocmai pentru a-mi mai domoli entuziasmul provocat de intamplarile din weekend. Nu cred, totusi, ca am reusit, pentru ca zilele ce au trecut au fost unele dintre cele mai frumoase pe care le-am trait vreodata. Totusi, incerc sa ma temperez si sa fac pe observatorul oarecum impartial.

Weekend-ul a fost unul inedit. M-am simtit ca un veritabil turist, poate si din cauza faptului ca vineri dimineata mi-am facut si eu bagajul si am plecat spre River Grill House, de la Sag. Timp de o jumatate de zi am alergat dupa invitati, iar seara am fost la TVR Timisoara, impreuna cu Corina, sa le povestim despre bloguri si initiative offline.

Sambata dimineata m-am trezit cu niste emotii cat casa, insa m-am linistit cand i-am vazut pe toti entuziasmati de plimbarea pe care urma sa o facem prin Timisoara. Insa nimic nu m-a pregatit pentru avalansa de presa prezenta la eveniment. M-au luat ca din oala, sa le dau interviuri, sa le povestesc de ce facem adunarea asta de oameni (pe mine si pe altii, bineinteles, ca era plin de vedete internaute). Oameni care au fost multi, multi de tot (la una dintre numaratori ajunsesem la 52 de oameni care il urmau, entuziasti, pe Dan, ghidul nostru).

Mi-e greu sa povestesc cum a fost plimbarea si cat de multe am aflat despre orasul meu de adoptie. Ma abtin sa comentez despre partea organizatorica a turului, ii las pe altii sa faca asta. Dar nu pot sa nu fiu extrem de mandra de cei care au pus la cale toata aventura asta si in mod special vreau sa ii multumesc Amaliei Matei si lui Emil Cristescu. Astia doi oameni sunt, pentru mine, esenta sufletului de banatean.

Sunt atatia oameni care au muncit pentru tur: au fost Cristina si Daniel, cu care am lucrat cot la cot; au fost bloggerii timisoreni care s-au implicat foarte mult ca lucrurile sa se desfasoare dupa plan; a fost Dan, ghidul, un om senzational; au fost invitatii nostri din Cluj, Alba, Oradea si Bucuresti, care ne-au transmis tuturor o stare de bine si entuziasm. Si daca a fost vreun moment in care aproape ca mi-au dat lacrimile, a fost acela in care am realizat ca stau in locul in care Timisoara s-a adunat si a dat jos comunismul.

Sa ma iertati ca nu scriu (si dau doar niste link-uri) despre toti cei pe care i-am vazut (si admirat pentru rezistenta) intr-o zi de sambata, in care am respirat aerul unei Timisoare racoroase. Caci da, Timisoara ne-a primit pe toti cu o vreme perfecta pentru plimbare, coplotand impreuna cu noi pentru o zi cu adevarat reusita: Richie, Daciana, Crina, Dan, Sora, Elena, Nicole, Ovi, Corina, Raul, Milo, Sirg, Deme, Ily, Adelina, Alex Bleau, Cristi, Dan Patrascu, Boghi, Adi Dragos si Bloo. Iar pentru efortul de a veni pana la Timisoara, trimitem multumiri catre: Maka, Florica si Zicu, Alex, Corina, Iulia, Andrei, Miruna, Radu si Daniel, Ana, Lili si Laurentiu.

Multumesc Blue Air pentru ca i-a adus pe bucuresteni, Porsche Timisoara pentru ca ne-a oferit masinile cu care i-am plimbat pe invitati pana la Sag si inapoi, Hotel Timisoara pentru cazare, mancare, buna dispozitie si grija, in general, KFC pentru pranzul delicios, Trabucuri pentru udarea gatlejurilor la party si nu numai, Start Up Days pentru sustinerea evenimentului.

Iar voi, toti cei cu care am ras si am simtit emotie zilele astea, sunteti mai mult decat speciali pentru mine. Va multumesc ca ati fost acolo si ca, impreuna, ca de fiecare data, ne-am unit si am aratat tuturor ca se poate.

LE: Am uitat chiar de Andreea, nush cum se face, ca ea a scris prima despre toata actiunea asta. Te pup, dear (multumesc heitarului meu, mai pe faza decat mine)

PS: aici aveti pozele mele si ale Cristinei, iar aici puteti vedea monitorizarea de presa.

In ciuda tuturor oamenilor care mi-au spus sa nu scriu, ei, uite, o fac. Pentru ca mie nu mi se pare normal sa accepti rahaturi de la oameni, doar pe motivul ca “sunt prosti, n-ai ce le face”. Apai cand ma simt atacata sau cand imi simt munca batjocorita, nu pot sa nu ripostez.

Sunt oameni, in cazul de fata Popescu si cu Nicoara (nush daca se cunosc, daca sunt prieteni, si nici nu-mi pasa), care nu fac altceva decat sa stea in spatele unui monitor si sa comenteze ceea ce fac unii altii. Viermele s-a luat de mine de prea multe ori deja, pe niste motive atat de stupide incat chiar mi se par amuzante, cateodata. Nu si azi. Iar inteligentul de Nicoara sta si verifica tot ce poate, doar ca sa se trezesca vorbind, la un moment dat.

Ce s-a intamplat? Petre a lu’ Nicoara s-a gandit el sa spuna ca Lecturi Urbane Timisoara e un fail. Asta din cauza ca unul din organizatori nu e in oras, iar ceilalti sunt neexperimentati. Mai, mogul atotputernic, cam cata experienta it trebe sa te pui sa citesti intr-un tramvai? Da, stiu, tu ai auzit doar de carti de poker, asa ca te inteleg.

Bineinteles, asta nu e prima data cand se ia de un proiect de-al meu. Sau de-al Cristinei sau, de ce nu, de-al lui Bleau. Pentru ca el, care e atat de experimentat in tot ce face, nu intelege de ce o mana de oameni cu initiativa incearca sa faca ceva, ca sa puna Timisoara pe harta proiectelor de succes in online. De oricare fel ar fi ele.

Il astept pe acest domn (pe amandoi, de fapt), sa-si caute coaiele si sa-mi spuna tot ce au de spus in fata. Prin viu grai. Sau macar la telefon, daca afara e prea cald si nu-si deplaseaza fundurile sa ne bem o cafea, ca niste oameni civilizati (ca doar asa ne pretindem).Si nu, nu dau linkuri, ii gasiti pe Google, pe amandoi.

PS: Numarul meu de telefon este: 0730 268681.

Marti dimineata ne-am trezit, voiosi, in Hotel Continental din Suceava. Dupa un mic dejun luat pe fuga (eu si Corina ne treziseram cam tarziu), ne-am impachetat bagajele si am plecat spre Cetatea Sucevei. Minune de frumoasa, desi lasata in paragina. Da, exista niste placute explicative, insa, din pacate, nu e de ajuns pentru ca acest monument sa-si recapete macar o parte din stralucirea de alta data.

Dupa ce ne-am plimbat printre zidurile parasite ale cetatii, am plecat spre manastirea Zamca, facand dribling cu gropile Sucevei. Intortocheat si urat oras (nu ca n-ar avea potential, ci pentru ca e plin de strazi care au niste gropi imense si peste tot se simte aerul unei nepasari crunte. Mare mi-a fost mirarea cand am ajuns la manastire, care e, practic, in oras. Aveam sentimentul ca am pasit intr-o alta dimensiune cand am trecut de bariera care oprea masinile in parcare.Cu ochii bucurati, ne-am urcat in masina, directia Iasi.

Pe drum, am facut un mic ocol, pe la Baia, sa vedem ruinele bisericii catolice Sf. Maria. Alta paragina, desi spectaculoasa si semeata, cu toata parasirea de care are parte. E atat de pacat de cladirile astea, pe care nimeni nu se mai straduieste sa le restaureze… Cu toate astea, am avut parte de o surpriza frumoasa, trecand prin Ruginoasa, pe langa palatul lui Cuza: tocmai se lucra la restaurarea palatului si am reusit sa fac niste poze in exclusivitate pentru voi Si sper ca omul care ne-a lasat sa intram n-a avut probleme pentru ca eu m-am trezit sa fac poze ca nu auzisem ca n-avem voie.

La Pascani am vazut minunatul conac Cantacuzino, cu emblemele tarilor romanesti pe el. Insa, la fel ca toate celelalte, e lasat in paragina. Pana nu demult, acolo isi desfasura activitatile Cercul Copiilor din oras, insa acum cladirea a fost retrocedata, iar copiii trebuie sa-si gaseasca un alt loc in care sa isi dezvolte pasiunile. Am intalnit drectorul institutiei, un om foarte trist din cauza sistemului romanesc care nu stie sa investeasca in valorile nationale. Insa, pe cat de trist era, pe atat de mult s-a bucurat sa vada niste oameni interesati de cultura si istoria romanilor. Si, desi sunt convinsa ca nu va citit randurile astea niciodata, ii multumesc pentru rabdarea de a vorbi cu noi si de a ne povesti istoria stiuta de el.

Cand am ajuns in Iasi, ploua nebuneste, insa era foarte cald, asa ca am ales terasa restaurantului Bolta Rece pentru a ne hrani pe ziua aia. Desi obositi si cu dorinta de odhina, am acceptat invitatia lui Daniel Damian de a ne plimba prin dulcele targ al Iesilor. Si bine am facut, pentru ca Iasiul e superb si mi-ar fi parut rau sa plec si sa nu-i admir pe indelete cladirile. Am fost la Muzeul Unirii, am vazut Universitatea Cuza, ne-am plimbat prin Parcul Copou si am auzit despre obiceiul ca tinerii domni sa isi ceara alesele la Rapa Galbena. A fost frumos si iar m-am pus la somn cu zambetul pe buze, visand la printi, printese si povesti.

Ultima zi a excursiei a fost si cea mai grea pentru mine. Imi era atat de somn in dimineata aceea incat eram pe punctul de a le spune celorlalti ca nu mai plec din Iasi inca 2 zile. M-am energizat cu putin mic-dejun, mi-am turnat pe gat cateva cafele si am plecat spre Bucuresti, trecand pe langa Plopii fara sot ai lui Eminescu si minunandu-ma de conacul Rosetti Solescu din Solesteni, alt conac parasit, de o frumusete extraordinara. Drumul spre civilizatia cunoscuta sub numele de Bucuresti a fost lin, ne-am mai oprit la Podul Inalt (eu n-am mai avut baterie in aparat, deci n-am mai putut face poze) si ne-am minunat de cat de mare si nervos e Siretul (io n-am vazut niciodata apa mai involburata).

Ne-am mai plimbat prin Vasluiul lui Bobby Voicu si l-am ascultat cu atentie, povestind despre copilaria si adolescenta lui. Desi calm si relaxat, eu am simtit o mare emotie in glasul lui cand ne-a vorbit despre locurile prin care am trecut. Mi-a placut. Mult.

Ajunsi in Bucuresti, mi-am luat la revedere de la colegii de drum (ce oameni misto, nici n-aveti idee) si am gonit spre gara (multumesc, Bobby), pentru calatoria de 600 de km pe care a trebuit s-o fac singura.

Am ramas cu niste amintiri greu de descris in cuvinte. Si cu o lectie invatata: n-ar mai trebui sa ne batem joc de ceea ce altii au incercat sa ne transmita si sa incepem sa avem grija de ceea ce vedem in jurul nostru.

Ana, Mugur, Corina, Roxana, Adi, Bobby, va pup, tu!

Excursia pana la Sibiu a fost una usor de cosmar, dar o sa revin cu povestea, vorba cuiva, nu esti blogger daca nu ti se intampla o gramada de rahaturi.

Bineinteles, am ajuns la #hmeet cu doua minute inainte de prima pauza, adica la vreo ora si ceva dupa ce au inceput prezentarile. I-am cerut lui Chinezu pupatura mea zgomotoasa, am imbratisat-o pe Ruxa si am trecut la treaba: o tigara si o cola, ca eram obositi de pe drum. Pauza a fost relativ scurta, insa, si repede am trecut la a doua parte a intalnirii.

N-o sa ma apuc acum sa va povestesc cum s-a desfasurat intalnirea pas cu pas, o sa trec la parti bune si parti rele, cu mentiunea ca imi doresc ca acest articol al meu sa fie privit ca un feedback si in nici un caz ca o critica.

Ce mi-a placut: more…

Sambata am participat la Startupdays, primul eveniment local-regional care vine in sprijinul antreprenorilor online. Stiu ca asta pare o chestie destul de tehnica, asa ca poate va intrebati ce am cautat eu pe acolo.

In primul rand, de curiozitate. Stiu ca sunt multi oameni cu idei bune, in Timisoara si prin zona, si vroiam sa stiu care e felul in care se prezinta o idee aplicabila in online. In al doilea rand, m-am dus sa invat ce inseamna comunicare de la cel mai inalt nivel, pentru ca mentorii acestei sesiuni de pitching au fost, in ordinea asezarii la masa: Bobby Voicu, Cristina Alexandru, Cristi Teichner, Radu Ticiu si Cristian Manafu.

Nici nu stiu de unde sa incep. Inca din seara de vineri, cand am avut o intalnire prieteneasca, in care s-a discutat despre trendurile online, am realizat ca vreau sa ma implic mai mult in ceea ce inseamna evenimentele facute exlusiv pentru online. Ca am ajuns la un moment in care trebuie sa ma implic si ca poate depinde si de mine ca aceasta zona a tarii sa se ridice si sa nu ne mai raportam cu totii doar la Bucuresti. Ca putem sa facem ca lucrurile sa se intample si aici.

Sambata, la sesiunea de pitching pentru weekendul de la Valiug, au fost prezentate ideile inscrise pe site-ul Startupdays. Citisem cateva cuvinte despre fiecare idee in parte si eram curioasa cum pot deveni acestea niste afaceri adevarate. Desi foarte bune, toate, prezentarile lor au lasat de dorit, idee impartasita si de ceilalti participanti la evenimentul de la NH Hotel. In afara de patru idei (dintre care trei au si castigat), celelalte sase au avut grave greseli de prezentare. De fapt, parerea majoritara a fost ca nu atat prezentarea, cat faptul ca documentarea a lipsit cu desavarsire, a ridicat nemultumirea audientei.

Cei cinci mentori au avut pareri foarte bine punctate si mi-am dat seama ca de aia sunt acolo unde sunt, pentru ca sunt fluenti, pertinenti si la obiect, intotdeauna. Cand Bobby Voicu ne-a certat ca aplaudam remarcile inteligente, in loc sa taxam proasta prezentare, am lasat usor capul in pamant si l-am ascultat, ca mare lucru nu mai puteam face. Foarte bine punctata a fost si interventia de la sfarsitul prezentarii ideilor, in care mesajul a fost clar: “fiti pasionati de ideile voastre, dar nu va mai indragostiti de ele; acceptati parerile celorlalti ca pe un feedback, nu ca pe o critica”.

Una peste alta, atat de mult mi-a placut ce s-a intamplat acolo, incat m-am inscris la una din ideile castigatoare, ca sa particip si eu la realizarea unui proiect; mai exact, fac parte din echipa lui Alex Blogu, care, impreuna cu noi, va incerca sa realizeze un tutorial pentru inghitit bere.

Felicitari Cristina, Alex, Cristi Teichner si toti cei care ati avut un aport la acest eveniment, primul de felul acesta pe zona de vest a tarii. Hai ca putem!

Sunt entuziasmata si sper sa am rabdarea necesara sa scriu acest post exact asa cum el exista la mine in minte. Ma bucur ca pot sa fac ceva, putin, pentru Daniel, mai mult decat sa pun niste bani intr-un cont.

Impreuna cu Adi Hadean si Mile Carpenisan (cel care a avut aceasta initiativa) vom face o intalnire a carei scop va fi sa strangem bani pentru operatia lui Daniel Raduta. Povestea o stiti cu totii, vuieste internetul de cateva zile bune deja.

Cum vom face noi: in 27 februarie ne vom strange la Hotel Timisoara, in aceeasi sala in care am tinut blogmeetul cu numarul 22, ca sa degustam preparatele maestrului Hadean. Apoi, vom scoate la licitatie niste obiecte pe care speram sa luam cat mai multi bani. Pentru atmosfera, am deja acceptul lui Ovi Sirb, care il va lua si pe Tudor “Revine” Sirb, ca sa ne incante auzul.

Pentru licitatie avem deja asa:
- casca lui Mile, care va fi licitata si la el pe blog si la actiunea noastra din data de 27; de asemenea, mai avem un obiect surpriza, pe care o sa-l aflam la fata locului sau cu putin timp inainte de eveniment;
- un set de bijuterii oferit de Daciana; revenim cu poze, dar va spun eu sigur ca e superb
- trei trabucuri originale oferite de Raul;
- o surpriza din partea Tomatei cu Scufita (o sa aflati si voi in curand, dar e…aproape deliciosss);
- o alta supriza din partea mea si a Cristinei, v-as spune, dar trebuie pregatita indelung si o voi anunta cu cateva zile inainte de eveniment.
- Phoenix Armory a inceput deja o licitatie la el pe blog: o minunata bratara de argint; de asemenea, el se pregateste sa mai faca un obiect asemanator si pentru licitatia noastra;
- revista Business News din Oradea, prin Flavius Bunoiu, ofera pentru licitatie un weekend la Hotel perla din 1 Mai;
- Nico se desparte de o minunata papusa de portelan, unicat, adusa din SUA, care are si certificat de provenienta; si desi e o papusa scumpa, sunt convinsa ca valoarea sentimentala e inestimabila; iaca mai jos minunea:

- Cristi Boldisteanu ne ofera un tablou, o fotografie nud, 50 x 70 ; daca v-o iau altii inainte la licitatie, mai aveti altele spre care sa va indreptati atentia, Cristi are deja o expozitie deschisa publicului;
- Menta si Usturoi ne ofera un cosulet de prajituri facute de ei, cu manutele dibace, plus un sort care a participat la evenimentul lor in care s-a copt paine;
- Ama, care are prima patiserie pentru caini din Romania, ne ofera un cosulet cu (deja celebrii) “Biscuitii lui Aldo”;
- Elena ne doneaza un medalion de aur, absolut minunat; poza, in curand
- Petre Nicoara ofera 4 abonamente la dansuri de societate, in Timisoara, pentru 4 cursanti, ore de tango, vals si fox gratuit (4 sedinte / 2 ore sedinta), prin intermediul scolii de dans Incognito;
- Radu Ticiu, de la Incubatorul de Afaceri, ofera un voucher de free premium membership pentru un an in cadrul platformei XING (www.xing.com);
- Adi Hadean doneaza costumul de bucatar purtat la multe competitii;
- pentru oamenii de afaceri din sala, Cosmin Dumitru scoate la licitatie un banner pe cladirea Iulius Mall Timisoara; bannerul, realizat de client, va fi montat, afisat si iluminat timp de o luna;
- Gabriela Mirica ofera un ceas de argint lucrat manual;
- cunoscutii foto-jurnalisti Adi Paclisan si Horia Calaceanu scot la licitatie pozele lor de suflet;
- Oana Portase doneaza inelul ei de logodna;
- Tac’su ne ofera discul “Vremuri” al formatiei Phoenix, original, pe vinil, editie 1968;
- Cristi Tzecu ofera un tablou cu fotografia care a castigat marele premiu la Grand Concours De Photo din Franta; superba, va zic…
- Calea Ceaiului ofera o sabie din colectia personala;
- pictorul Dan Bunea ofera un tablou care de numeste “Fortarea Finala”; sugestiv, nu?
- Dellines ofera o cutie din lemn, lucrata manual;
- Alex Ursa ofera trei roci vulcanice de pe vulcanul Etna;
- VisUrat ofera spatiu publicitar la el pe blog, pentru trei luni de zile;
- Dream Production ofera pentru licitatie un voucher de consultanta WordPress de 8 ore pentru unul dintre oamenii sau companiile prezente la eveniment. Ca detalii, voucherul include o zi de lucru de dezvoltare/configurare/optimizare/copywriting din partea Dream Production.

Abia am deschis lista si sunt convinsa ca mai sunt multi care vor dori sa doneze. Astept propunerile voastre pe adresa de mail nebuloasablonda@yahoo.com. Am inchis lista, am trimis-o la printat, multumim din suflet tuturor!

Pana una alta, ia puneti mana si cititi despre ce inseamna sa fii donator de celule stem. Pentru ca impreuna putem reda speranta celor a caror viata depinde de noi.

Mi se confirma in fiecare zi ca suntem un popor plin de sine, de parca am avea la activ nush cate realizari si ne permitem sa fim noi aia care le stim pe toate. Lufteaza Dica pe teren, la un meci al nationalei? “Si cu un picior in gips jucam mai bine ca el”, se va auzi de la cineva a carui singura legatura cu sportul e dusul berii la gura. A pierdut echipa de handbal a Romaniei? “Da-va dracu’ de proaste, nimic nu jucati si mai vreti fonduri”, se va auzi, cu siguranta, de la vreun “impatimit” care oricum habar n-are cat efort se depune pentru a ajunge in vreo competitie internationala.

Am dat exemple din sport pentru ca astea sunt cele mai la indemana. Ca, daca romanul stie ceva foarte bine, stie sa comenteze despre sport. Si, evident, despre capra vecinului, care, intotdeauna, e mai nasoala decat a lui. Atata doar ca a lui niciodata nu exista.

Acum vreun an si ceva, am cunoscut un om de vanzari care vroia sa ma recruteze pentru nush ce minune de afacere MLM. Era o afacere cu telefonie prin internet, bineinteles ca nu mai tin minte exact cam cum se facea ea, dar mi-ar fi adus o gramada de bani, blabla. Inainte sa imi explice chestii despre afacerea in sine (care, ca orice MLM care se respecta, cerea vreo 200 de euro taxa de intrare), mi-a spus cum a fost el director general la AIG pe Romania si cum a fost dat el miseleste la o parte, din cauza unuia evident nepregatit, care ar fi dus compania in jos. Numai ca, respectivul domn cu care a fost inlocuit, nu numai ca era extrem de competent, dar, in 7 ani de directorat, ridicase compania la un nivel care o pusese intre primele locuri in zona est-europeana (chestii aflate ulterior, pe Google). Iar cand a inceput sa-mi spuna ca Tom Hopkins bate campii in cartile lui despre vanzari si ca nu asa se fac vanzarile, m-am scuzat frumos si am plecat.

Cu ceva timp in urma, aveam o discutie cu niste oameni pe tema “cum sa facem noi o campanie buna de comunicare/advertising”, evident, localizata la zona asta si pastrand proportiile, ca doar nu suntem Coca Cola. Eu eram un fel de bagator de seama la discutie, ca doar nu era sa incep sa ma laud cu cati oameni de advertising am lucrat la proiectul de acum un an si ceva si ce campanie misto am facut (si care a ramas la nivel de proiect, ca nimeni n-a mai avut bani de bagat in publicitate, ca venise criza). In momentul in care am spus o chestie, referindu-ma la Bogdan Naumovici (da, ala care a facut virale cam 80% din campaniile publicitare la care a lucrat), unul dintre cei care participau la discutie m-a intrebat de ce il aduc pe ala in discutie, ca la nush ce seminar a venit cu o prezentare intreaga copiata din alta parte.

Si as mai avea nenumarate exemple de oameni care n-au facut nimic notabil, dar isi permit sa critice munca altora, pe ideea ca “io gandesc mai bine decat ala” si mergand pe principiul “eu sunt celebru de mic, dar nu stie nimeni”. Pentru ca diferenta dintre cei cu care am stat eu de vorba si cei pe care ii critica cu atata inversunare este una singura: de Tom Hopkins a auzit o lume intreaga, iar de Bogdan Naumovici a auzit o tara intreaga. De cei doi cu care eu am povestit, n-a auzit nimeni inca. Si poate nici nu vor auzi vreodata.

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

…e cea pe care am avut-o cu tine. Doua zile. De fapt, nici nu a fost o vacanta, au fost doua zile furate din zilnicul nostru.

Eu trebuia sa plec in delegatie. Sambata, ca asa ii sade bine unei femei complicate, cu cariera. In ultimul moment, ai decis ca vrei sa vii cu mine si am plecat, intr-o dupa amiaza de sambata, eu nervoasa ca lucrurile nu s-au aranjat asa cum trebuie pentru munca mea, tu nervos ca eu eram imputita si vorbeam cu tine in doi peri.

N-am plecat singuri, am mai luat dupa noi doi indecisi care nu stiau ce sa faca atunci cu viata lor. Era o excursie a evadarii, a clipelor traite la maxim atunci, fara trecut, fara viitor. Doar noi si un oras strain, liber de prejudecati si cu oameni care nu stiau cine suntem si ce vrem. Cand ne-am oprit la restaurantul acela si mi-ai spus ca sunt rea, acida si te ranesc, mi-am dat seama ca nu mai am scapare si ca nu mai pot sa fug de ceea ce simt.

Am ajuns la hotel si, la o vreme, am coborat sa mancam. Erai atat de simpatic tu, cum incercat s-o convingi pe doamna de la receptie sa cheme bucatarul si sa ne serveasca, chiar daca era trecut de ora 22. Ai reusit, a venit bucatarul si, la acea cina, am ras pentru prima oara, cu adevarat, dupa aproape patru ani. M-am simtit iubita si dorita mai mult decat am simtit-o, poate, vreodata. Dupa ce am luat cina, am plecat, eu aveam treaba. Ai fost langa mine, m-ai ajutat, apoi am dansat, ne-am privit si am ras din nou.

A fost prima noapte in care am dormit langa tine si m-am bucurat de fiecare secunda, de parca ar fi fost si ultima noapte langa tine. De atunci, ma bucur de fiecare moment, il traiesc din toata inima, fara sa ma gandesc la ce va fi. In mintea mea suntem doar noi doi, tu si cu mine, inghetati in imbratisarea din zorii unei zile oarecare de duminica…

Si, ia uite, unde as putea sa ma dau cu tab-ul si sa ma prefac ca te impusc pentru toti nervii pe care i-am avut vreodata pe tine

Arsenal Park - English Presentation from Eduard Schneider on Vimeo.

*Acest post participa la concursul organizat de piticu.ro si sponsorizat de Arsenal Park.

Bizi bizi weekend. Ce-mi plac mie zilele astea in care tre sa ajung intr-o gramada de locuri si parca vad ca nu ajung peste tot si tot o sa supar pe cineva. Mno, patasti.

Deja stie toata lumea ca in weekendul asta avem oaspeti. Denisa, Sebi, Lili, Laurentiu, Piticu (poate cu Innocente) si Tiberiu Lovin sosesc maine in Timisoara, sa bem si sa ne veselim. Iar duminica vom merge cu totii sa taiem motul de un an initiativei Verde Pentru Biciclete. Pe langa ei, mai am un vizitator din alte meleaguri indepartate (foarte indepartate, ca ultima oara cand vorbisem cu el era undeva pe Luna sau Marte; in nici un caz pe Venus).

Deseara ar trebui sa merg la concert Vama (multumesc PR-ului Vama, Carina Sava, ei si numai ei), maine seara ar trebui sa merg la blogmeetul de la Hotel Timisoara si apoi la inaugurarea anuala The Note (is multi mega curioasa de noul lor proiect).

(Ma uit la ce am scris mai sus si ametesc de cate link-uri tre sa pun.)

Maine seara, in complex, Irish Time (fostul Le Dome) are “Pijama Party” si, din ceea ce am auzit, cica o sa fie foarte misto. Au tot felul de concursuri, joace si alte chestii pentru studenti. Intrarea e moca, of course si dau si de baut (nu chiar tuturor). Bineinteles ca mi-am propus sa trec si pe acolo, tot asa, de curiozitate.

Deci, asta mi-e programul. Daca voi ati inteles ceva, e bine, ca io n-am inteles nimic. Ne vedem luni cu impresii.

Weekend placut!