Excursia pana la Sibiu a fost una usor de cosmar, dar o sa revin cu povestea, vorba cuiva, nu esti blogger daca nu ti se intampla o gramada de rahaturi.

Bineinteles, am ajuns la #hmeet cu doua minute inainte de prima pauza, adica la vreo ora si ceva dupa ce au inceput prezentarile. I-am cerut lui Chinezu pupatura mea zgomotoasa, am imbratisat-o pe Ruxa si am trecut la treaba: o tigara si o cola, ca eram obositi de pe drum. Pauza a fost relativ scurta, insa, si repede am trecut la a doua parte a intalnirii.

N-o sa ma apuc acum sa va povestesc cum s-a desfasurat intalnirea pas cu pas, o sa trec la parti bune si parti rele, cu mentiunea ca imi doresc ca acest articol al meu sa fie privit ca un feedback si in nici un caz ca o critica.

Ce mi-a placut: more…

Sambata am participat la Startupdays, primul eveniment local-regional care vine in sprijinul antreprenorilor online. Stiu ca asta pare o chestie destul de tehnica, asa ca poate va intrebati ce am cautat eu pe acolo.

In primul rand, de curiozitate. Stiu ca sunt multi oameni cu idei bune, in Timisoara si prin zona, si vroiam sa stiu care e felul in care se prezinta o idee aplicabila in online. In al doilea rand, m-am dus sa invat ce inseamna comunicare de la cel mai inalt nivel, pentru ca mentorii acestei sesiuni de pitching au fost, in ordinea asezarii la masa: Bobby Voicu, Cristina Alexandru, Cristi Teichner, Radu Ticiu si Cristian Manafu.

Nici nu stiu de unde sa incep. Inca din seara de vineri, cand am avut o intalnire prieteneasca, in care s-a discutat despre trendurile online, am realizat ca vreau sa ma implic mai mult in ceea ce inseamna evenimentele facute exlusiv pentru online. Ca am ajuns la un moment in care trebuie sa ma implic si ca poate depinde si de mine ca aceasta zona a tarii sa se ridice si sa nu ne mai raportam cu totii doar la Bucuresti. Ca putem sa facem ca lucrurile sa se intample si aici.

Sambata, la sesiunea de pitching pentru weekendul de la Valiug, au fost prezentate ideile inscrise pe site-ul Startupdays. Citisem cateva cuvinte despre fiecare idee in parte si eram curioasa cum pot deveni acestea niste afaceri adevarate. Desi foarte bune, toate, prezentarile lor au lasat de dorit, idee impartasita si de ceilalti participanti la evenimentul de la NH Hotel. In afara de patru idei (dintre care trei au si castigat), celelalte sase au avut grave greseli de prezentare. De fapt, parerea majoritara a fost ca nu atat prezentarea, cat faptul ca documentarea a lipsit cu desavarsire, a ridicat nemultumirea audientei.

Cei cinci mentori au avut pareri foarte bine punctate si mi-am dat seama ca de aia sunt acolo unde sunt, pentru ca sunt fluenti, pertinenti si la obiect, intotdeauna. Cand Bobby Voicu ne-a certat ca aplaudam remarcile inteligente, in loc sa taxam proasta prezentare, am lasat usor capul in pamant si l-am ascultat, ca mare lucru nu mai puteam face. Foarte bine punctata a fost si interventia de la sfarsitul prezentarii ideilor, in care mesajul a fost clar: “fiti pasionati de ideile voastre, dar nu va mai indragostiti de ele; acceptati parerile celorlalti ca pe un feedback, nu ca pe o critica”.

Una peste alta, atat de mult mi-a placut ce s-a intamplat acolo, incat m-am inscris la una din ideile castigatoare, ca sa particip si eu la realizarea unui proiect; mai exact, fac parte din echipa lui Alex Blogu, care, impreuna cu noi, va incerca sa realizeze un tutorial pentru inghitit bere.

Felicitari Cristina, Alex, Cristi Teichner si toti cei care ati avut un aport la acest eveniment, primul de felul acesta pe zona de vest a tarii. Hai ca putem!

Sunt entuziasmata si sper sa am rabdarea necesara sa scriu acest post exact asa cum el exista la mine in minte. Ma bucur ca pot sa fac ceva, putin, pentru Daniel, mai mult decat sa pun niste bani intr-un cont.

Impreuna cu Adi Hadean si Mile Carpenisan (cel care a avut aceasta initiativa) vom face o intalnire a carei scop va fi sa strangem bani pentru operatia lui Daniel Raduta. Povestea o stiti cu totii, vuieste internetul de cateva zile bune deja.

Cum vom face noi: in 27 februarie ne vom strange la Hotel Timisoara, in aceeasi sala in care am tinut blogmeetul cu numarul 22, ca sa degustam preparatele maestrului Hadean. Apoi, vom scoate la licitatie niste obiecte pe care speram sa luam cat mai multi bani. Pentru atmosfera, am deja acceptul lui Ovi Sirb, care il va lua si pe Tudor “Revine” Sirb, ca sa ne incante auzul.

Pentru licitatie avem deja asa:
- casca lui Mile, care va fi licitata si la el pe blog si la actiunea noastra din data de 27; de asemenea, mai avem un obiect surpriza, pe care o sa-l aflam la fata locului sau cu putin timp inainte de eveniment;
- un set de bijuterii oferit de Daciana; revenim cu poze, dar va spun eu sigur ca e superb
- trei trabucuri originale oferite de Raul;
- o surpriza din partea Tomatei cu Scufita (o sa aflati si voi in curand, dar e…aproape deliciosss);
- o alta supriza din partea mea si a Cristinei, v-as spune, dar trebuie pregatita indelung si o voi anunta cu cateva zile inainte de eveniment.
- Phoenix Armory a inceput deja o licitatie la el pe blog: o minunata bratara de argint; de asemenea, el se pregateste sa mai faca un obiect asemanator si pentru licitatia noastra;
- revista Business News din Oradea, prin Flavius Bunoiu, ofera pentru licitatie un weekend la Hotel perla din 1 Mai;
- Nico se desparte de o minunata papusa de portelan, unicat, adusa din SUA, care are si certificat de provenienta; si desi e o papusa scumpa, sunt convinsa ca valoarea sentimentala e inestimabila; iaca mai jos minunea:

- Cristi Boldisteanu ne ofera un tablou, o fotografie nud, 50 x 70 ; daca v-o iau altii inainte la licitatie, mai aveti altele spre care sa va indreptati atentia, Cristi are deja o expozitie deschisa publicului;
- Menta si Usturoi ne ofera un cosulet de prajituri facute de ei, cu manutele dibace, plus un sort care a participat la evenimentul lor in care s-a copt paine;
- Ama, care are prima patiserie pentru caini din Romania, ne ofera un cosulet cu (deja celebrii) “Biscuitii lui Aldo”;
- Elena ne doneaza un medalion de aur, absolut minunat; poza, in curand
- Petre Nicoara ofera 4 abonamente la dansuri de societate, in Timisoara, pentru 4 cursanti, ore de tango, vals si fox gratuit (4 sedinte / 2 ore sedinta), prin intermediul scolii de dans Incognito;
- Radu Ticiu, de la Incubatorul de Afaceri, ofera un voucher de free premium membership pentru un an in cadrul platformei XING (www.xing.com);
- Adi Hadean doneaza costumul de bucatar purtat la multe competitii;
- pentru oamenii de afaceri din sala, Cosmin Dumitru scoate la licitatie un banner pe cladirea Iulius Mall Timisoara; bannerul, realizat de client, va fi montat, afisat si iluminat timp de o luna;
- Gabriela Mirica ofera un ceas de argint lucrat manual;
- cunoscutii foto-jurnalisti Adi Paclisan si Horia Calaceanu scot la licitatie pozele lor de suflet;
- Oana Portase doneaza inelul ei de logodna;
- Tac’su ne ofera discul “Vremuri” al formatiei Phoenix, original, pe vinil, editie 1968;
- Cristi Tzecu ofera un tablou cu fotografia care a castigat marele premiu la Grand Concours De Photo din Franta; superba, va zic…
- Calea Ceaiului ofera o sabie din colectia personala;
- pictorul Dan Bunea ofera un tablou care de numeste “Fortarea Finala”; sugestiv, nu?
- Dellines ofera o cutie din lemn, lucrata manual;
- Alex Ursa ofera trei roci vulcanice de pe vulcanul Etna;
- VisUrat ofera spatiu publicitar la el pe blog, pentru trei luni de zile;
- Dream Production ofera pentru licitatie un voucher de consultanta WordPress de 8 ore pentru unul dintre oamenii sau companiile prezente la eveniment. Ca detalii, voucherul include o zi de lucru de dezvoltare/configurare/optimizare/copywriting din partea Dream Production.

Abia am deschis lista si sunt convinsa ca mai sunt multi care vor dori sa doneze. Astept propunerile voastre pe adresa de mail nebuloasablonda@yahoo.com. Am inchis lista, am trimis-o la printat, multumim din suflet tuturor!

Pana una alta, ia puneti mana si cititi despre ce inseamna sa fii donator de celule stem. Pentru ca impreuna putem reda speranta celor a caror viata depinde de noi.

Mi se confirma in fiecare zi ca suntem un popor plin de sine, de parca am avea la activ nush cate realizari si ne permitem sa fim noi aia care le stim pe toate. Lufteaza Dica pe teren, la un meci al nationalei? “Si cu un picior in gips jucam mai bine ca el”, se va auzi de la cineva a carui singura legatura cu sportul e dusul berii la gura. A pierdut echipa de handbal a Romaniei? “Da-va dracu’ de proaste, nimic nu jucati si mai vreti fonduri”, se va auzi, cu siguranta, de la vreun “impatimit” care oricum habar n-are cat efort se depune pentru a ajunge in vreo competitie internationala.

Am dat exemple din sport pentru ca astea sunt cele mai la indemana. Ca, daca romanul stie ceva foarte bine, stie sa comenteze despre sport. Si, evident, despre capra vecinului, care, intotdeauna, e mai nasoala decat a lui. Atata doar ca a lui niciodata nu exista.

Acum vreun an si ceva, am cunoscut un om de vanzari care vroia sa ma recruteze pentru nush ce minune de afacere MLM. Era o afacere cu telefonie prin internet, bineinteles ca nu mai tin minte exact cam cum se facea ea, dar mi-ar fi adus o gramada de bani, blabla. Inainte sa imi explice chestii despre afacerea in sine (care, ca orice MLM care se respecta, cerea vreo 200 de euro taxa de intrare), mi-a spus cum a fost el director general la AIG pe Romania si cum a fost dat el miseleste la o parte, din cauza unuia evident nepregatit, care ar fi dus compania in jos. Numai ca, respectivul domn cu care a fost inlocuit, nu numai ca era extrem de competent, dar, in 7 ani de directorat, ridicase compania la un nivel care o pusese intre primele locuri in zona est-europeana (chestii aflate ulterior, pe Google). Iar cand a inceput sa-mi spuna ca Tom Hopkins bate campii in cartile lui despre vanzari si ca nu asa se fac vanzarile, m-am scuzat frumos si am plecat.

Cu ceva timp in urma, aveam o discutie cu niste oameni pe tema “cum sa facem noi o campanie buna de comunicare/advertising”, evident, localizata la zona asta si pastrand proportiile, ca doar nu suntem Coca Cola. Eu eram un fel de bagator de seama la discutie, ca doar nu era sa incep sa ma laud cu cati oameni de advertising am lucrat la proiectul de acum un an si ceva si ce campanie misto am facut (si care a ramas la nivel de proiect, ca nimeni n-a mai avut bani de bagat in publicitate, ca venise criza). In momentul in care am spus o chestie, referindu-ma la Bogdan Naumovici (da, ala care a facut virale cam 80% din campaniile publicitare la care a lucrat), unul dintre cei care participau la discutie m-a intrebat de ce il aduc pe ala in discutie, ca la nush ce seminar a venit cu o prezentare intreaga copiata din alta parte.

Si as mai avea nenumarate exemple de oameni care n-au facut nimic notabil, dar isi permit sa critice munca altora, pe ideea ca “io gandesc mai bine decat ala” si mergand pe principiul “eu sunt celebru de mic, dar nu stie nimeni”. Pentru ca diferenta dintre cei cu care am stat eu de vorba si cei pe care ii critica cu atata inversunare este una singura: de Tom Hopkins a auzit o lume intreaga, iar de Bogdan Naumovici a auzit o tara intreaga. De cei doi cu care eu am povestit, n-a auzit nimeni inca. Si poate nici nu vor auzi vreodata.

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

…e cea pe care am avut-o cu tine. Doua zile. De fapt, nici nu a fost o vacanta, au fost doua zile furate din zilnicul nostru.

Eu trebuia sa plec in delegatie. Sambata, ca asa ii sade bine unei femei complicate, cu cariera. In ultimul moment, ai decis ca vrei sa vii cu mine si am plecat, intr-o dupa amiaza de sambata, eu nervoasa ca lucrurile nu s-au aranjat asa cum trebuie pentru munca mea, tu nervos ca eu eram imputita si vorbeam cu tine in doi peri.

N-am plecat singuri, am mai luat dupa noi doi indecisi care nu stiau ce sa faca atunci cu viata lor. Era o excursie a evadarii, a clipelor traite la maxim atunci, fara trecut, fara viitor. Doar noi si un oras strain, liber de prejudecati si cu oameni care nu stiau cine suntem si ce vrem. Cand ne-am oprit la restaurantul acela si mi-ai spus ca sunt rea, acida si te ranesc, mi-am dat seama ca nu mai am scapare si ca nu mai pot sa fug de ceea ce simt.

Am ajuns la hotel si, la o vreme, am coborat sa mancam. Erai atat de simpatic tu, cum incercat s-o convingi pe doamna de la receptie sa cheme bucatarul si sa ne serveasca, chiar daca era trecut de ora 22. Ai reusit, a venit bucatarul si, la acea cina, am ras pentru prima oara, cu adevarat, dupa aproape patru ani. M-am simtit iubita si dorita mai mult decat am simtit-o, poate, vreodata. Dupa ce am luat cina, am plecat, eu aveam treaba. Ai fost langa mine, m-ai ajutat, apoi am dansat, ne-am privit si am ras din nou.

A fost prima noapte in care am dormit langa tine si m-am bucurat de fiecare secunda, de parca ar fi fost si ultima noapte langa tine. De atunci, ma bucur de fiecare moment, il traiesc din toata inima, fara sa ma gandesc la ce va fi. In mintea mea suntem doar noi doi, tu si cu mine, inghetati in imbratisarea din zorii unei zile oarecare de duminica…

Si, ia uite, unde as putea sa ma dau cu tab-ul si sa ma prefac ca te impusc pentru toti nervii pe care i-am avut vreodata pe tine

Arsenal Park - English Presentation from Eduard Schneider on Vimeo.

*Acest post participa la concursul organizat de piticu.ro si sponsorizat de Arsenal Park.

Bizi bizi weekend. Ce-mi plac mie zilele astea in care tre sa ajung intr-o gramada de locuri si parca vad ca nu ajung peste tot si tot o sa supar pe cineva. Mno, patasti.

Deja stie toata lumea ca in weekendul asta avem oaspeti. Denisa, Sebi, Lili, Laurentiu, Piticu (poate cu Innocente) si Tiberiu Lovin sosesc maine in Timisoara, sa bem si sa ne veselim. Iar duminica vom merge cu totii sa taiem motul de un an initiativei Verde Pentru Biciclete. Pe langa ei, mai am un vizitator din alte meleaguri indepartate (foarte indepartate, ca ultima oara cand vorbisem cu el era undeva pe Luna sau Marte; in nici un caz pe Venus).

Deseara ar trebui sa merg la concert Vama (multumesc PR-ului Vama, Carina Sava, ei si numai ei), maine seara ar trebui sa merg la blogmeetul de la Hotel Timisoara si apoi la inaugurarea anuala The Note (is multi mega curioasa de noul lor proiect).

(Ma uit la ce am scris mai sus si ametesc de cate link-uri tre sa pun.)

Maine seara, in complex, Irish Time (fostul Le Dome) are “Pijama Party” si, din ceea ce am auzit, cica o sa fie foarte misto. Au tot felul de concursuri, joace si alte chestii pentru studenti. Intrarea e moca, of course si dau si de baut (nu chiar tuturor). Bineinteles ca mi-am propus sa trec si pe acolo, tot asa, de curiozitate.

Deci, asta mi-e programul. Daca voi ati inteles ceva, e bine, ca io n-am inteles nimic. Ne vedem luni cu impresii.

Weekend placut!

Articol publicat pe LaFeminin.info

Vorbeam acum cateva zile despre faptul ca, pe mine cel putin, un barbat trebuie sa ma atraga si fizic, nu doar intelectual. Acum cateva luni, povestindu-ma cu un amic despre fotbal si fotbalisti, ma intreaba cam ce fotbalist prefer eu, ca aspect. Marturisesc ca n-am fost niciodata atrasa de fotbalisti, insa, daca ar fi sa aleg, probabil l-as alege pe Guti (Real Madrid) sau Fernando Torres (Liverpool), iar cel cu care vorbeam s-a imprastiat de ras, concluzionand ca mie imi plac “vikingii virgini”. more…

Articol publicat pe LaFeminin.info

De-a lungul prea-tulburatei mele vieti, mi-a fost dat sa intalnesc multe feluri de aroganta, existente in femininul inconjurator. Povestind aseara cu un prieten despre aroganta feminina, mi-am dat seama ca nu asta e problema, ci auto-suficienta aratata de unele femei, de obicei atunci cand vin in contact cu alte femei.

Cel mai mult sunt iritata de femeile care au citit in viata lor mai mult decat lectura obligatorie din scoala generala sau liceu si fac parada cu asta. De obicei, aceste femei au usoare complexari de ordin fizic si atunci incearca sa compenseze unele lipsuri pe care cred ca le au prin a-si arata superioritatea intelectuala. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau, sustin din toata inima femeile inteligente, insa consider ca fac un lucru destept atunci cand nu-si etaleaza intelectul cam asa cum super-market-urile isi etaleaza gogosarii. more…

Acum vreo doua luni, am mers la un botez in Sibiu. Faina treaba, eram entuziasmata, ca era vorba de copilul unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei.

Ajungem noi la sala, o pensiune draguta intr-un cartier linistit, ne punem la masa si incepem cheful. Rasete, voie buna, ce mai, chef in toata regula cu niste oameni de care imi fusese tare dor.

La o vreme, un om ce parea a fi ceva sef pe acolo (ii tot mobiliza pe ospatari, controla bucataria, era tot un du-te vino pe acolo), se tot uita la mine. Insistent. Am pus-o pe seama faptului ca eram ravisanta in ziua aia. Nu l-am bagat io prea mult in seama, insa observasera si altii si deja eram tinta mistourilor :))

Domnul respectiv nu avea el un fizic impresionant. Nu ca-s io foarte atasata de aspectul fizic al cuiva, dar na, nu-s ipocrita sa spun ca-mi plac barbatii cu burta si chelie. Mno, chelia sa zicem ca intervine independent de vointa lor, dar cu burta ar putea face ceva. Da’ cine-s io sa dau sfaturi despre nutritie. Sa revenim.

O vreme nu l-am mai bagat in seama. Spre sfarsitul chefului insa, cand mai ramasesem doar cativa oameni si eu m-am indreptat agale spre DJ (nu de alta, dar asta-i singurul moment in care pot sa ascult muzica preferata), domnul se indreapta spre mine. Urmeaza un dialog halucinant, care m-a lasat pe mine cu un mare semn de intrebare in cap: more…