Pentru ca, oricat de dragi mi-ar fi oamenii aceia, am o perioada enervanta de introspectie si simt ca nu mai rezonez cu astfel de activitati vesele. In plus, orgoliile mele crezute ascunse, se mai revolta si prefer sa stau acasa si sa-mi vad de ale mele decat sa asist la niste atitudini care imi provoaca…dezaprobare

In alta ordine de idei, dragii mei bloggeri, ne vedem la anu’, daca toate o fi bune si frumoase. Pana atunci, ne citim.

Sambata seara ne-am intalnit, cu mic, mare si foarte mare, la Sala Viena Londra a Hotelului Timisoara, la invitatia lui Emil Cristescu.

Cred ca n-o sa pot sa redau in intregime bucuria cu care ne-am intalnit acolo, n-o sa pot sa descriu veselia care a “atarnat” deasupra capetelor noastre timp de nu stiu cate ore (eu am plecat pe la 1 si oamenii inca socializau la greu).

Am ajuns printre primii, impreuna cu Sebi, Denisa, Tibi, Laurentiu, Lili, Ovi, Alex si Casandra. Am fost intampinati de Amalia Matei, o profesionista in adevaratul sens al cuvantului, o reprezentanta a PR-ului romanesc asa cum multi nu vor fi niciodata. In afara de asta, e o femeie extraordinara, pe care n-am vazut-o vreodata altfel decat vesela si saritoare. Multumim, doamna, ca ne-ai facut sa ne simtim ca acasa. La putina vreme a aparut si Emil Cristescu, despre care as spune atat de multe, dar tot ar fi putin pentru a descrie amabilitatea si bunul simt pe care le poseda.

Nu am un zelist (asteptam scan-ul de la Denisa), dar as scrie despre cum am vazut eu oamenii in seara de sambata.

Tomata a ajuns impreuna cu Sirg si nu am apucat sa povestesc foarte multe cu ei. Poate din cauza ca in seara precedenta fusesem cu Andreea la concertul Vama (despre care o sa scriu separat) si noi doua oricum taiem si spanzuram zilnic, pe messenger, iar Sirg a fugit intr-un colt indepartat al mesei si se tot muta cand eu ajungeam in zona in care statea el.

Dani si Paul sunt doi oameni la care eu tin foarte mult si tot n-am apucat sa povesti de-ale noastre, decat foarte putin, insa ma bucur foarte tare ca i-am revazut si astept sa dea un semn, sa iesim la o barfa cat de curand. Se aude?

Cu Andra am stat de vorba mai mult decat am facut-o pana acum la intalnirile timisorene. Am tocat marunt piarismul de doi bani, am povestit cu Tibi despre trafic, jurmalism si alte cele (mai mult ei, ca eu nu stiu cu ce se mananca jurnalismul asta) si cam atat, pentru ca apoi am fost acaparata  de rasul lui Piticu, care ne-a molipsit pe toti.

Si apoi am plecat la plimbare, in jurul mesei de conferinta mari si late. M-am oprit la povesti cu Camytzi (acum blonda) si Clawd, apoi am trecut la Bloodie (care mi-a povestit o chestie hilara cu politisti, despre care astept sa scrie pe blog, ca e mult prea tare pentru a ramane intre noi) si Tudor “Revine” Sirb, care promite, in continuare, ca va scrie pe blog.

Apoi a venit si Mile (da, Mile Carpenisan, reporterul special al Afganistanului), insotit de delicata lui sotie, un om despre care auzisem multe, toate bune, de la niste prieteni dragi. Uimita de statura lui impresionanta, insa un om de milioane, cu care ti-e mai mare dragul de stat la povesti, am ascultat istorisiri despre arme, sarbi si alte chefuri. Sper sa ne mai intalnim, omul e savuros cand povesteste.

Au fost atatia oameni…cu unii am stat mai mult de vorba, cu altii mai putin, dar va multumesc tuturor pentru o seara minunata. Au mai fost la intalnire: Richie, Luci, Dora, Boghi, Raka, Razvan (care a facut un photo-shooting bestial cu Mufica), Dojo (chiar daca scurt, ma bucur tare ca a ajuns), Raul, Corina (esti asa vesela, tu, si vreau sa-mi dai si mie din veselia aia), Anda, Daciana, Cristi si…nu mai stiu, sa ma iertati daca nu-mi mai aduc aminte de toata lumea.

Mai jos, aveti cateva poze cu o Nebuloasa vazuta de un Reporter Virtual.

Poze mai sunt la Andreea si la Razvan

E vremea unei lepse. Adica a aleia primite cado’ de la Clawd, care ma intreaba cam cum ar fi viata fara interneti. Pfuuuaaa, cum sa fie, bre? Ca io nu prea fac abuz de el (zise ea, cu ochii la iconita de TwitterFox, care s-a inrosit brusc).

(Am facut o pauza de vreo 3 ore)

Intre primul paragraf si asta, s-a facut o pauza. Pauza in care mi-am dat io seama ca internetii is buni, dom’le. Si fara ei ar fi rau de tot. Sa va spun de ce.

M-am dus io frumos la o terasa si am sezut de povesti. La un moment dat, interlocutorul meu s-a intalnit cu un domn si au inceput ei sa povesteasca de-ale lor. Io am pus mana pe ziarul care sedea pe masa (Saptamana financiara) si m-am dat interesata de articolele generate de criza asta mondiala. Evident ca nu eram interesata chiar de tot ce scria acolo, dar mno, aveam o activitate.

Faza misto a fost ca batea vantul. Si ziarul e ziar, adica lat, usor, foarte vulnerabil si la un suflu usor, d’apoi la ditai furtuna de pe terasa respectiva. Atunci mi-am dat seama de ce citesc ziare onlain si nu mai vreau sa cumpar hartie. Ca aproape ca m-am inecat in cerneala la cat de des imi ajungeau paginile pe fata.

Sa nu mai punem la socoteala faptul ca trei sfert din informatiile care imi ajuta la munca le iau de pe net. De pe Gugal, mai exact. Si muzica ascult de la un radio online. Cu sora-mea, mai nou, vorbesc prin intermediul blogului, deci…si asta ar fi un punct in plus pentru internet, chiar doua.

Ca o concluzie, viata fara interneti ar fi cam naspa. Dar, pe de alta parte, poate ca as avea mai mult timp sa citesc, sa ma plimb, sa admir un apus de soare, sa-mi vad mai des prietenii sau sa ma joc.

Vipera, Denisa, cum ar fi viata voastra fara internet? Cititorii mei? Ce credeti?

Acum cateva zile, Veve imi arunca o leapsa in care ma intreba cam ce cadou as alege pentru el. Am aruncat un ochi pe Cadoul.com si am ales asa:

- o umbrela pentru Maya, cand o scoate la plimbare;

- o ceasca, sa-si completeze colectia.

Mno, te-am nimerit?

Sunt la Arsenal Park. Nu, nu asta vroiam sa spun, desi nu strica sa ma laud ca iar am un weekend plin

Am primit o pusca! Cadou de la Vis Urat, care-i ca martorii lui Iehova, vrea sa ne converteasca pe toti la airsoft. Pe mine una, cred ca m-a prins.

Abia astept sa va arat poze

Of, de cand n-am mai preluat io o leapsa…mai am cateva care ma asteapta, cuminti, sa-mi vina cheful/inspiratia/regenerarea nervilor/wtf imi mai lipseste.

Da’ treaba asta cu blogurile tre s-o fac, musai. Si nu numai pentru ca sunt oameni care m-au numit si pe mine “de aur” in lista lor de preferinte (adica Fata din port, Tomata si superbul Ovi), ci pentru ca imi place ideea de a le multumi celor pe care ii citesc ca imi fac ziua mai buna. Cei trei care m-au nominalizat se afla printre ei pentru ca tot ceea ce scriu imi ajunge direct la inimioara. Da, chiar si posturile lui Ovi despre cacat.

Anda - pentru ca e zambareata, trista, haioasa, inteligenta; pentru ca stie sa transforme si cele mai triste momente intr-unele de care poate sa rada;

Richie - pentru romantismul lui, si, mai ales, pentru postul din cauza caruia m-am bucurat ca sunt fumatoare;

Lamaia - pentru ca e o femeie blanda, buna, sensibila, haioasa, iubitoare;

Groparu - pentru ca e;

Curvette - pentru nonsalanta aparenta cu care isi scrie gandurile; pentru tristetea care razbate din ele; pentru ca nu ma intereseaza daca e reala sau nu;

Zambetegri - ii haios tare baiatu’ asta, pe bune;

YouClubVideo - stiu ca nu-i blog, dar imi place visul din spatele site-ului;

Denisuca - pentru ca stie sa imbine informatia cu parerea personala atat de bine incat, de multe ori, imi doresc sa am lejeritate in scriere, asa ca ea;

Arhi - pentru ca imi place ce scrie, cum scrie si pentru ca daca nu era el, eu n-aveam blog;

2/2 - pentru ca, de cate ori intru pe pagina lui, imi da senzatia de usa deschisa larg, pe care scrie “Poftiti, va rog!”.

Stiu ca nu i-am trecut pe toti, ca mai sunt multi altii pe care ii citesc si ii admir, dar dati un ochi in blogroll-ul meu si o sa-i descoperiti

Sambata dimineata, ora 10. Telefonul suna a trezire, iar mie imi vine sa-l opresc si sa ma intorc pe partea cealalta. “Bine, ma”, imi zice constiinta, “dar spui de doua zile ca mergi, ii urat sa stai sa dormi”.

Cand am ajuns in Jimbolia, la fosta fabrica de caramida canepa (no, ii bine acum?), eram inca reticenta la ideea de a alerga echipata pana in dinti, la 40 de grade, sa impusc ziduri. Mai ales ca, inainte de a incepe joaca, am stat de vorba cu niste draguti de baieti (si frumosi, si destepti, si de un bun simt extrem) despre un site cu si despre muzica, clubbing si alte alea. Si toata lumea stie ca is crashmareasa din fire si ca as asculta muzica oriunde, oricand. Ma apuc de sapat prin site si o sa revin cu impresii.

Ce pot sa spun despre paintball: mi-o placut extraordinar de mult. Poate din cauza ca am scapat nevatamata, doar cu o mica vanataie pe piciorul stang, si aia din cauza ca m-am lovit de banca. Ceea ce nu pot zice de ceilalti: Cezar a alunecat si si-a facut o “buba” de toata frumusetea, Richie s-a ales cu o rana de razboi cu tot cu sange, nu doar o vanataie banala, Raul si-a tras o “tresa” pe umarul stang, iar Mihai mai avea putin si-si rupea piciorul.

De departe, a fost cea mai faina zi din ultimele saptamani. Cosmin, Cristi si Mihai ne-au facut sa ne simtim extrem de bine, iar micii si carnaciorii pregatiti de bucatar (asa rau imi pare ca n-am retinut cum il cheama) au venit exact la fix pentru niste soldati ad-hoc. Sambata seara inca eram cu gandul acolo si cu ideea incoltita de a repeta experienta.

Evident ca n-am facut poze, v-am mai spus ca aparatul meu s-ar pierde prin multimea de obiective care mai de care mai profi, dar am participat la realizarea pozelor Tomatei, pe care le puteti vedea aici.

Echipele, in ordinea numerelor de pe tricou (sau nu):

Echipa “Cu Scufita”: Andreea, Cezar, Richie, Dan.

Echipa “Cealalta”: Anda, Dani, Rob, Mihai.

Echipa “Nebuloasa”: Nebuloasa, Rakka, Raul, Ovi.

PS: Stiu ca melodia pare fara legatura, dar m-a insotit in timp ce scriam postul

Ma tot freaca roaga Mishu, de azi dimineata, sa raspund la leapsa aruncata. Adica sa spun io cum ne putem juca de-a v-ati ascunselea pe blog.
De unde sa am io atatea idei? Intreaba-ma despre foamea mondiala, despre nutriile albe cu coada lata, despre cum se cresc urangutanii, ca macar astea-s chestii pe care le pot gugali. Da’ io la chestii virtuale nu ma pricep, ca n-am imaginatiune asa bogata, cum are un artist.

Asa ca singurul fel in care m-as gandi io ca se poate face treaba asta e sa faci un talmes balmes in blogroll. Adica sa-l pui pe Zoso in locul lui Clawd si pe Clawd in locul lui Bad Pitzi. Si tot asa…

No. Acum imi dai pace?

PS: ca tot l-am pomenit, sa zica si Clawd cum s-ar putea juca joaca asta pe blog.

M-am tot lovit in ultimele zile de intrebari de genul: “dar tu pe blogul tau ai publicitate?”, “la ce iti foloseste blogul?” “de ce ar trebui sa citesc eu parerile bloggerilor?”, “sunt oameni care traiesc din blog?” etc. Si m-am oprit la chestia asta cu traitul din blog. Am cunoscut oameni care traiesc din ceea ce scriu, iar daca nu i-am cunoscut personal, am stat macar o data de vorba cu ei.

La ultimul loc de munca am incercat sa pun pe roate o campanie publicitara care se baza exclusiv pe promovarea prin bloguri, iar asta mi-a dat posibilitatea sa ma intalnesc cu mai multi bloggeri romani bine cotati. Chiar daca nu m-am intalnit personal cu toti, macar am avut cateva schimburi de e-mail si vreo doua-trei conversatii telefonice.

Ce mi-a placut la toti, fara exceptie, a fost felul serios in care au tratat problema. more…

Is la Cluuuj, dupa cum se stie, gratie lui Sirb si lui De Ce, care mi-o pomenit numele atat de des pe bloagele lor, incat mi-o explodat traficul.

Drumul o fost cum o fost, nu mai plictisesc eu pe nimeni cu detalii, ca au avut grija colegii mei de drum sa relateze intamplarile. Care n-or fost asa multe. Doar un mic PS la insemnarile lor: am depasit mai mult de doua masini, da?

Crivatu’ ii bestial, as usual. Nu mai zic de Hadean, care azi m-o incantat de-a dreptul cu o salata absolut mirobolanta. Se pare ca ardeiul iute copt (!!!) e cam cea mai misto chestie pe care am ingurgitat-o in ultima vreme. Si salata asta o mai avut porumb copt. Si fiert. Si ardei copt. Si atat, ca iar mi se face foame. Si toate astea de mai sus in crashma aia cu muzica misto, in care sunt concerte tot timpul si unde deja ma simt ca acasa. Meritul Crivatului, of course.

Aseara am stat si cu Groparu la o poveste. Omu’ asta-i atat de fain, ca intotdeauna am impresia ca timpul trece mult prea repede si ca niciodata nu apuc sa stau cu el la taclale atat cat as vrea. In seara asta se anunta o poveste prelungita, la care as vrea sa vina si Psaico, un blogger de care nu stiam pana acum, o frumoasa surpriza made in Gura Humorului si rezident de Cluuuj.

Clujenii astia is de-un calm inimaginabil. Am avut cateva intalniri azi si toata lumea era relaxata, spre deosebire de mine, care trebuia sa ajung de la un client la altul in timp relativ scurt. Si toti, dar absolut toti ma intrebau, dupa ce terminam discutia: “Domnisoara, da’ ce atata graba? Mai stati la o cafea, la un suc, ca-i cald si nu-i bine sa alergati asa”. Mno, astia-s facuti toti cu timp…

Mi-e cam dor de Timisoara, totusi. Desi, la cat am de lucru, nu cred sa apuc sa ma gandesc prea mult la asta.