Asculta mai multe audio Muzica

Lume multa la Zone Arena. Cand am ajuns eu, traficul in zona Barbu Vacarescu era un chin. Intru la Gold Ring, in timpul concertului Reamonn si ii vad pe Delia Matache (insotita de sora-sa si un dud) si, lateral, pe Bittman. Delia e naspa, Bittman e misto. Sunt singura, asa s-a nimerit, si ma plantez la o masa, in lateral, aproape de scena. Rea Garvey e misto, canta bestial, iar sunetul e bun si el.

Gata concertul de deschidere, plec in cautarea jetoanelor pentru ceva de baut, imi iau o cola si ma intorc la masa. Ma aud strigata si ma gandesc cine naiba ar putea sa ma strige pe mine, in Bucuresti, intr-o mare de oameni. E varul iubitului meu. No, tare, ce sa zic. Adica io-mi las iubitul sa-si faca de cap de unul singur prin Timisoara, eu sunt sigura la un concert si ma intalnesc taman cu varu-so. Karma pura.

Ah, iaca steagul. Se aude o chitara in boxe, spectatorii incep freamatul, mie mi se face pielea gainii. Realizez ca Steven Tyler e la cativa metri de mine, pregatindu-si mcrofonul plin cu funde si capa stralucitoare. Steagul se ridica si ii vad, pe toti. Ma intreb daca vor puea sa faca tumbe pe scena, la anii lor. Incepe “Love in an Elevator” si oamenii din jurul meu incep sa sara si sa strige. Tyler e demential, Joe Perry ii tine isonul si Hamilton e linistit in partea lui de scena.

Ne duc, pe rand, prin Pink, Sweet Emotion, Cryin’, Crazy, Don’t Wanna Miss a Thing. Cantam cu ei, sarim cu ei, parca isi iau energie odata cu fiecare piesa cantata. A trecut deja mai bine de o ora si ei sunt tot mai vulcanici. Steven ne spune “Bucuresti”, nu “Bucharest” si asta mi se pare foarte tare. Joe Perry isi ia chitara si vine la microfon. Incepe sa cante un Boston Blues demential, iar eu incep sa dansez fara sa-mi dau seama. Ii da si din voce, iar Steven e pe jos, undeva pe langa tobe si isi da la muzicuta. Superb. Ne mai canta vreo doua piese si gata, fac cu mana si pleaca de pe scena.

Nu, nu-i lasam sa plece de tot. Podeaua de lemn de pe Zone Arena incepe sa freamete de zgomotul picioarelor izbite in ea. Se aude un tropait infernat, ii vrem inapoi. Vin, ne mai dau un blues si apoi incepe piesa mea preferata: Dream On. Cant cu ei, ma dor palmele de la aplauze, dar nu-mi pasa, sunt cu mainile pe sus in continuare. Totul se termina exploziv cu Walk This Way. E o nebunie, toata lumea urla si tipa si canta.

Am adormit in seara aceea cu zambetul pe buze. Multumesc, doamna, pentru invitatia la concert.

Asculta mai multe audio Muzica

Ziua de sambata, ziua oficiala in care BlogDeTurism ne-a dus la plimbare prin Bucurestii noi cu povesti vechi, nu s-a sfarsit odata cu turul de autocar, ci a acontinuat cu un papa bun la restaurantul Kopel’s, unde am mancat cel mai papa bun pe luna asta: niste pui cu rosii uscate, sos de smantana, cu o garnitura de cartofi wegdes, ah, o minunatie; si totul a fost stopit cu bere din belsug. Ca o paranteza, Viorel Copolovici, pe langa ca face o mancare desavarsita, e si un misto de om, asa cum imi place mie sa fie oamenii. Volubil, are replica la orice si haios. E, totusi, o explicatie pentru felul atat de natural in care se poarta: a fost MC multa vreme, de aici adaptarea atat de naturala pe care o are cand intalneste un grup format din oameni atat de diferiti, cum am fost noi sambata.

Eram obositi, foarte obositi, atunci cand Cristina Bazavan ne-a propus sa mai mergem cu ea la un tur de Bucuresti secretos. Impreuna cu Tomata si Minxieee, am urmat-o in ceea ce avea sa devina a doua parte “wow” in excursia noastra. Am urcat in taxi, energizate de cine stie unde, si am plecat.

Prima oprire a fost la Carol Parc Hotel, 5 stele, hotelul in care stau presedinti de stat, vedete si oameni de afaceri care doresc liniste si securitate. La intrare era, cum altfel, un portar, care s-a grabit sa ne deschida usa de la taxi si sa ne faca sa ne simtit, dintr-o data, ca niste printese. Am fost primite in hotel de catre Elena, un fel de receptionera-istoric, care ne-a plimbat prin camere si ne-a spus povestile Palatului Suter, asa cum a fost el cunoscut pentru multa vreme.

Palatul este situat pe cel mai inalt punct natural al Bucurestiului. Apartamentul matrimonial de la ultimul etaj are si un foisor, in care, odata urcat, ti se ia rasuflarea de la frumusetea imprejurimilor. Exista un candelabru imens, de vreo 12 metri lungime si cu o greutate de doua tone, care a fost montat in palat in anul 2006. Aici au stat Beyonce (careia, atat de mult i-a placut camera in care a fost cazata, incat s-a intors de la Paris pentru a mai sta cateva zile aici, sa se relaxeze), Enrique Iglesias, Angela Gheorghiu si Jean Michel Jarre.

Datorita securitatii incredibile de care beneficiaza, hotelul e preferatul presedintilor de stat si al oamenilor de afaceri care doresc sa fie la o parte de eventualele pericole la care sunt expusi prin prisma muncii lor. Se pare ca la vizitele foarte oficiale, angajatii hotelului sunt verificati la sange, la fel si locuitorii caselor de pe strazile alaturate. Vizita la hotelul asta a fost cam ca o vizita la un muzeu si am fost extrem de incantata cand am plecat de acolo.

Am placat mai departe pe strada cu scari, o strada cu placuta si numere, doar ca are numai scari, care duc inspre Parcul Carol. De acolo am luat-o pe jos, incetisor, catre Arenele Romane, loc de spectacole cu staif. Cand am intrat, am avut senzatia ca din partea cealalta a arenei o sa iasa niste lei, cu care va trebui sa ne luptam, ca niste gladiatori adevarati.

Dupa ce ne-am pozat langa cosul de gunoi al Arenelor Romane (no, abia dupa aia ma vazut ca era un cos de gunoi acolo, sper sa nu-l fi prins in poze), am luat un taxi si am purces spre strada Mantuleasa, pe care o stiam din scrierile lui Eliade. Am facut poze si casei care statea la nr. 10, acolo unde se presupune ca ar fi localizata casa din nuvela “La Tiganci”.

Ultima oprire a fost la sediul Tabu si prin asta mi s-a implinit un vis: intotdeauna mi-am dorit sa stiu cum arata sediul uneia dintre revistele mele preferate si va spun ca a fost peste asteptari. N-are nimic din ambianta austera la care ma asteptam, ci e un loc confortabil, cu canapele, bucatarie si un loc de fumat cu banci confortabile si prietenoase. Acolo ne-am mancat inghetata, ascultand cuminti povestile Cristinei Bazavan despre vedete, excursii si oameni intalniti. Foarte multe ne-au fost spuse secretos si confidential, asa ca pot sa va spun asa: ce s-a auzit la Tabu, ramane la Tabu

Cand am acceptat invitatia Corinei de a merge la Bucuresti sa fiu turist in capitala, m-am bucurat si am stiut ca o sa am un weekend minunat. Insa nu m-am gandit ca o sa fie chiat atat de minunat. Dupa o zi de vineri, in care am inceput plimbarea imediat ce am ajuns (iar seara am fost la concert Aerosmith, dar asta o sa povestesc separat), ziua de sambata incepuse morocanos, dupa prea putine ore dormite. Ne-am energizat cu un mic dejun excelent la Hotelul Stil si am purces apoi spre intalnirea cu grupul.

M-am bucurat sa revad multi oameni pe care ii cunoscusem deja si m-am bucurat si mai tare sa-i cunosc pe altii. Cand ne-am urcat in autocar, ma simteam ca in liceu, abia asteptam sa pornesc in excursia prin Bucurestiul secretelor.

Mi-a placut ghidul din prima. Avea ceva emotii, desi era clar ca are experienta, si ne-a spus ca o sa incerce sa ne arate Bucurestiul altfel, mai putin oficial si mai mult prietenos. Eu spun ca a reusit, ca nu de putine ori am ras in hohote ascultandu-i explicatiile despre diversele locuri prin care treceam.

Muzeul Cotroceni e minunat. Ghidul nostru (cred ca Ioana o cheama, daca tin eu bine minte) e un om de o calitate cum rar gasesti. Pasionata de ceea ce face si de locul in care munceste, ne-a purtat intr-o calatorie cu printi, printese, regi, regine si povesti de dupa perdea, incat am fost de-a dreptul fascinata. A vorbit despre Regina Maria a lui Carol cu o nedisimulata admiratie si ne-a spus micile barfe istorice aproape cu titlu de confidenta. Ne-a dat si explicatia numelui de Cotroceni: vine e la verbul “a cotroci”, care inseamna a ascunde, iar padurea Cotocenilor era locul perfect de ascunzis pentru haiducii vremurilor apuse. Mai spunea ca Ion Iliescu a fost cel mai bun ghid al ei in palat si ca, in ciuda actiunilor sale politice, omul e de-a dreptul obsedat de istoria locului si povesteste despre muzeu cu o mare incantare.

Urmatoarea oprire a fost Muzeul Satului. Obisnuita cu imensitatea Muzeului Astra de la Sibiu, nu am fost extrem de impresionata de ceea ce am vazut, insa am vazut un lucru care mi-a placut foarte tare: o studenta, pe marginea lacului, invata de zor la examen, in liniste, la umbra si la aer curat. Se desfasurau si niste serbari maramuresene, cu prea putini spectatori, din pacate, desi oamenii aia erau foarte implicati in ceea ce faceau.

Palatul Parlamentului a fost, pentru mine, prea mult. De la candelabrul de 8 tone la sala de 19 metri inaltime, totul e prea mare, prea opulent, prea sofisticat. tone de covoare, de marmura si de becuri, aceasta capodopera, pana la urma, a constructiilor romanesti, ar putea fi valorificata in alt fel. Plus ca ar trebui sa-si schimbe ghizii, ca doamna asta care ne-a condus prin salile montruos de mari, era de o acreala crunta. Poate daca n-o intalnisem pe cea de la Muzeul Cotroceni, as fi avut alta parere, dar asa…

Turul s-a incheiat cu oplimbare cu autobuzul pe strazile capitalei, tur in care Ionut, ghidul nostru (Ion Dima pe numele lui, poate vreti sa stiti si sa il cautati cand aveti neoie de un tur “profesionist”), ne-a prezentat o gramada de cladiri, unele frumoase, altele lasate in paragina, dar cu un farmec de necontestat. Mie mi-a placut explicatia lui despre ambasada Canadei, explicatie pe care o ofera turistilor canadieni: cladirea face nota discordanta intre cladirile strazii cu ambasade, fiind o cladire moderna, din sticla, nepotrivita pentru locul in care se afla; pentru a nu-i intrista si mai tare pe turistii canadieni care sunt oripilati de felul nepotrivit in care arata cladirea amabasadei lor, Ionut le spune ca e o cladire care indeamna la ecologie, sticla fiind verde, deci, e o cladire “verde”. Dragut.

Mi-a placut totul, foarte mult. Sunt povesti pe care nu le auzi in fiecare zi si ma bucur ca am fost printre cei care au ajuns sa cunoasca Bucurestiul cu partile lui frumoase, calde, intime si misterioase.

PS: in curand o sa pun niste panorame, de pe Norc, sa vedeti si voi macar o parte din ceea ce am vazut si eu.

LE: iata si panoramele

Palatul Cotroceni

Centrul vechi

Casa Poporului / Palatul Parlamentului

Cladirea CEC

Biserica Stavropoleos

Excursia asta de la Bucuresti merita povestita pas cu pas. Fiecare locare nevoie de locul lui special aici, fiecare om intalnit merita radurile lui si doar ale lui. Azi va povestesc despre oameni. Despre cei cunoscuti mai demult sau cunoscuti cu ocazia plimbarii; despre cei stiuti de altii sau cei nestiuti de nimeni, o sa incerc sa spun cateva lucruri care mi-au ramas in suflet.

Vineri dimineata, devreme, cand am aterizat pe aeroportul Baneasa, am gasit o Corina Georgescu asteptandu-ne cu ochii carpiti de somn, cu nestavilita dorinta de cafea si cu multe multe emotii. Pana la urma, #prinbucurestiulmeu e copilul ei si era normal sa fie usor stresata de tot ceea ce inseamna organizarea lui. more…

Vineri dimineata plec tai. Nu departe, doar pana la Bucuresti, insa, de data asta, totul e diferit. Nu mai merg doar sa ma intalnecs cu prieteni si sa ma plimb pe la terase, cluburi si sa fac vizite la oameni. Merg sa vad Bucurestiul asa cum l-ar vedea un turist. Sa vizitez Palatul Parlamentului, Muzeul Satului si alte cladiri vechi, frumoase, cu multe povesti minunate in spate.

Vineri dimineata devreme, la ora 7, Blue Air ne* poarta din vest in est (sau o fi sud-est?) in maxim o ora. Poposim la hotel Stil, iar sambata dimineata autocarul, pus la dispozitie de Paralela 45, ne va plimba prin tot Bucurestiul. Ne insoteste si Norc, probabil pentru a marca mai bine strazile si atractiile turistice ale capitalei tarisoarei noastre.

Gazda noastra e Corina Georgescu, adica Blog de Turism, pe care abia astept sa o cunosc. Am tras putin cu ochiul si la lista de invitati si am observat ca o sa fiu alaturi de multi dintre oamenii cu care pana acum am interactionat doar pe blog sau pe Twitter.

Stiti sentimentul ala pe care il aveam cu totii cand eram mici si urma sa plecam intr-o excursie? No, asa ma simt eu acum. E prima oara cand abia astept sa vad Bucurestiul.

*noi, adica Andreea, Lili si Dan

* S-a inchis Golden Blitz; adica scrie ca e de vanzare. Eu ma intreb, oare patronii sunt straini, de aia or dat faliment? Ca si asa ne indemna Basescu sa consumam doar produse si servicii oferite de romani…

* Am parcurs distanta de 940 de metri dintre Arcul de Triumf si Piata Presei Libere in aproximativ 50 de minute. Ce e fain atunci cand esti captiv in trafic si n-ai cum sa te intorci, sa treci pe alta banda sau sa circuli macar cu 5 la ora, e ca socializezi, mult, cu cei din jurul tau. Doresc sa-l salut pe aceasta cale pe domnul cu sapca alba, care mi-a pus muzica de calitate (numa’ Dire Straits, Queen si alte legende de felul asta) si a lasat geamul din dreapta jos, in asa fel incat sa ma pot bucura de trilurile CD-playerului lui.

* In Bucuresti tre sa te comporti ca un bucurestean atunci cand esti in trafic; dupa ce am stat aproximativ 10 minute incercand sa virez la stanga de pe o straduta, am renuntat la amabilitati, am luat-o pe liniile de tramvai si m-am pus in fata tuturor. Mno, mi-am luat la carne de pot sa fac si sarbatorile de peste 5 ani cu ea…

* Joi seara am fost in Tonka, am nimerit exact la un concert al unui jamaican (sau ceva de genul asta), care a cantat doua ore fara intrerupere. N-a mai contat ca nu mancasem nimic toata ziua, ca noaptea trecuta dormisem doar 4 ore, ca in rest am condus..am dansat pana nu mi-am mai simtit picioarele. Fain clubul ala, n-am vazut nici pitzipoance, nici cocalari. O fi posibil?

* Mi-am facut iesirea triumfala din Bucuresti pe o ploaie torentiala, dupa ce am stat la coada (din nou) mai mult de o ora pentru 2 kilometri. In curand prevad scene a la Michael Douglas din “Falling Down”. Hai, pa, te pup

Dupa cateva zile de stat cu fundul in masina mai mult decat am crezut ca pot sta, am ajuns acasa. In sfarsit. Ca ieri seara, la un moment dat, aveam senzatia ca drumul n-o sa se mai termine si eu o sa stau cu privirea vesnic atintita pe drumul dintre Buzias si Timisoara, ocolind gropi.Nici nu mai spun nimic despre starea drumurilor din judetul asta, ca in celelalte zone in care am fost nu am avut probleme. Adica da, am gasit drumuri circulabile. Atat de circulabile incat m-a oprit politia pentru depasirea limitei de viteza. Aveam 96 la ora pe drum cu limita de 50. N-aveam nici acte. Am scapat cu o amenda de 50 de lei si 2 puncte penalizare, fara sa scot prea multe cuvinte din gura sau bani din portofel. Oare cat mai dureaza norocul asta?

Despre Bucuresti si alte cele povestesc mai incolo, ma asteapta munca. Ce bine e acasa

PS: Azi merg la DeKo, de la ora 21, la The Note. Ne vedem acolo, nu-i de ratat spectacolul asta.

Ma pregatesc de plecare spre Bucuresti. Halta la Arad si la Sibiu (doar cateva ore, pentru un somn la mama acasa), apoi voi “lovi” capitala cu prezenta mea. Intentionez ca, pe langa munca, sa ma si distrez cat pot: joi seara spectacol caritabil Showtime, iar vineri sper sa ajung la Deko.

Am parte numai de vesti proaste de la cei din jurul meu, parca niciodata nu am simtit atatea probleme care le macina existenta, ca la sfarsitul asta de an. Incalzirea globala ne-o fi afectat creierasele? Oricum, pana ma intorc, sper sa am parte de cateva vesti bune. Sau daca nu de cateva, macar de una.

In Bucuresti voi sta la Hell’o Hotels, Arhi zice ca e curat si frumos. Sa nu mai zica nimeni ca publicitatea prin bloguri nu e importanta

Veve, ai grija de blogul meu cat lipsesc. Si asa comenteaza unii ca ai prea multe activitati online. Prietenii stiu de ce.