Nu, nu-i vorba de mine. Viata mea e ok, nici foarte buna, nici foarte proasta. Macar sunt fericita. Sau ma indrept in directia aia. Dar, sa revenim.

Am o prietena. De fapt, e mai mult o cunostinta, dar avand in vedere ca amandoua suntem bune prietene cu o alta, ne mai intalnim, accidental. E o femeie trecuta putin de 30 de ani, frumoasa, inteligenta, cu ceva afacere care ii merge nici bine, nici rau, dar e ceva din care se intretine si nu duce chiar o viata rea. A avut o relatie cu un tip relativ misto, relatie care s-a terminat acum vreo luna si ceva, dupa ce el a pocnit-o. No, de aici incepe drama.

Ea e psiholog, se presupune ca ar trebui sa stie ca barbatul care a lovit o data o femeie, nu se va limita doar la acea singura data. Cu toate astea, incepe sa-i gaseasca justificari pentru faptul ca si-a iesit din fire si a lovit-o: “la chestiile pe care i le-am spus, ar fi trebuit sa fie Iisus Christos sa nu se enerveze”. Da, ok, toata lumea se enerveaza, dar nu toti au in ei gena aia care ii indeamna la violenta.

Problemele din mintea ei, singura fiind, se accentueaza. Isi doreste foarte mult un copil si o familie si a ajuns la acel moment din viata in care simte cum ticaie ceasul biologic si face calcule: daca acum am 31 de ani, mai dureaza cel putin un an pana imi gasesc pe cineva care sa-mi placa, inca niste ani pana cand imi dau seama daca ne potrivim, dar poate nu-mi gasesc pe cineva din prima, si tot incerc pana ajung la 35 de ani, poate mai mult si o sa fac un copil la 40…etc s.a.m.d.Si din toate motivele astea, ea a dedus ca mai bine ar fi sa se impace cu fostul, ca macar pe el il cunoaste, doar ca si-ar dori ca el sa lupte mai mult ca ea sa vina inapoi.

Trist. Pentru ca nu vrea sa isi ia viata in maini si sa se bucure de tot ceea ce e frumos la varsta asta, cand maturitatea emotionala e la apogeu, cand tineretea nu mai inseamna infantilism si cand se presupune ca stii ce vrei de la viata. Ca doar nu mai suntem la 1900, cand 30 de ani insemnau aproape mort si aveai deja cam 3-4 copii pe care sa-i speli si sa-i hranesti toata ziua.

Asta nu inteleg eu: de ce unele femei inca traiesc cu gandul ca 35 de ani e o varsta nepotrivita pentru a fi mama; de ce unele femei considera ca, daca se despart de cineva in jurul varstei de 30 de ani, viata lor s-a sfarsit. Apai sa ma credeti pe cuvant ca nu-i asa. Io nu cred ca m-am simtit vreodata mai bine in pielea mea decat acum si viata e din ce in ce mai frumoasa. N-am un copil, inca, n-am un om langa care sa-mi petrec restul vietii, inca, dar toate acestea vor veni exact la momentul potrivit, atunci cand voi fi pregatita pentru toate astea.

Mi-as dori ca prietena asta a mea sa lase totul balta si sa vina in Timisoara, sa o ia de la capat. E cel mai bun loc in care s-o iei de la capat. Eu stiu cel mai bine

Am in cap ideea despre postul asta de vreo doua saptamani deja. Bantuind io Twitter-ul, intr-o seara, ma pun la “povesti” cu Bad Pitzi si Geo Atreides, incercand sa ne dam seama daca femeia care a scris articolul asta e proasta sau nu. Articolul trebe citit musai, inainte de a citi ma jos.

Buuun. Concluzia mea e ca fata aia nu e proasta, doar naiva. De ce naiva? Pentru ca are impresia ca va putea fi amanta toata viata, chiar daca pielea i se zbarceste, fundul i se lasa, sanii nu mai sunt la fel de fermi, in ciuda orelor de la sala dublate. Pentru ca nu poti opri timpul si nu poti trai in superficialitate toata viata.

Nu, nu o judec, nu-i treaba mea sa fac asta. Nici nu dau cu pietre, fiecare e liber sa faca exact ceea ce-si doreste, sa-si traiasca viata cum crede ca e mai bine. Dar nu sunt de acord cand spune ca “amanta miroase a parfum si nevasta a ceapa”. Am fost si nevasta si amanta si, in ambele cazuri, pielea mea intotdeauna a mirosit a parfum sau a crema delicata de corp. Asta pentru ca nici mie nu-mi place sa miros a ceapa, iar in ziua de azi putem folosi dusul cu incredere.

Nu cred ca o amanta are parte numai ce e mai bun. E adevarat ca nevasta e acolo si la ce e mai greu in viata, dar oare nu asta e esenta? Sa ai langa tine un om care te sprijina, pe care sa-l sustii si cu care sa treci, de mana, prin tot ce e frumos sau urat in viata? Sa fim seriosi, o amanta e destinata sexului si atat, nu cred ca vreun barbat merge la altele pentru a gasi un suflet cald si iubitor, caruia sa-i declare o iubire pura si neintinata.

Sa nu-mi spuna nimeni ca femeia care a scris acel articol nu-si doreste o familie, copii si un sot caruia sa-i spele sosetele si sa-i calce camasile;eventual, sa-i mai si gateasca, din cand in cand, cu dragoste. Dar, probabil, dezamagirile anterioare o impiedica sa dea glas acestor dorinte si atunci se pune la adapostul afirmatiei “vreau sa fiu amanta pe viata”.

Treaba asta cu amanta merge o vreme. E sigura, e fara suferinte, fara asteptari. Desigur, presupune mult efort, ca nu e usor sa fii proaspata si apetisanta de cate ori are el vreme sa dea o fuga. Dar sa nu-mi spuna mie cineva ca, pe la 35-40 de ani, femeia asta n-o sa se sature de viata asta desueta. Parerea mea…

[Siii...m-am intors, temporar, pentru o scriitura de geniu]

De multe ori m-am intrebat cum e viata unei femei frumoase. Stiti voi, femeia aceea care poseda o frumusete clasica, cu pometi bine conturati si buze carnoase, ochi albastri si dantura perfecta; sprancene atent conturate si corp de milioane, inalta si fara urma de celulita sau alte cele.

N-am fost niciodata frumoasa. Sunt genul de femeie care se face placuta prin natura ei si8 nu prin felul in care arata. De-a lungul anilor, am invata ca zambetul este cea mai puternica arma, iar daca mai adaugi si o privire studiat-misterioasa, cheia succesului spre ademenirea masculina e ca si garantat.

Bineinteles, nici cand eram mai tanara, nu eram atragatoare. Tunsa scurt, cu comportament de baietoi, sportiva si cu preocupari care nu tineau nicidecum de sfera ingrijirii fizice (gen machiaj, coafor sau alte chestii derivate din asta), ma surprindeam cateodata ramanand cu privirea atintita pe cate o frumusete de asta care pana si mie imi taia respiratia. Pe atunci aveam un oarecare regret ca nu posed atuurile fizice pe care le regaseam in alte fete din jurul meu. Anii de liceu au fost oarecum divizati intre pasiunea mea pentru sport si cea pentru carti, negasind nici un fel de interes in a-mi petrece timpul cu reprezentantii masculi ai cercului meu de prieteni.

Eh, asta nu inseamna ca am fost o pustnica in timpul liceului. Am avut doua relatii (sau, ma rog, ce putea fi la varsta aia, ca atunci era altfel), cu doi baieti, culmea, foarte frumosi. Si de care m-am plictisit foarte repede, ca in afara de faptul ca erau frumosi, nu era mare lucru de capul lor. Terminarea liceului mi-a adus, cred, maturitatea necesara in a-mi alege relatiile si oamenii cu care vreau sa-mi petrec timpul; cred foarte tare ca daca as fi fost foarte curtata in timpul liceului, n-as fi avut timp sa fiu atenta la tot ceea ce se petrece in jurul meu. N-as fi avut timp sa ma preocup de scoala sau de citit, n-as fi putut sa-mi formez opinii sau sa-mi construiesc principii.

Femeile frumoase sau oamenii frumosi, in general, devin, odata cu trecerea timpului, obsedati de felul in care trebuie sa arate, pentru ca asta le-a fost cea mai importanta arma de-a lungul vietii. Cunosc femei care se simt devastate de trecerea timpului, deoarece au impresia ca bunul lor cel mai de pret se altereaza si atunci recurg la tot felul de subterfigii pentru a-si prelungi “tineretea”. Ajung sa faca din asta un scop in viata si pierd sau se pierd de lucrurile importante. Inainte sa sariti pe mine, spun ca sunt multi care fac exceptie, dar, din pacate, prea putini ca sa conteze.

Nu vreau sa fiu o femeie frumoasa. Vreau sa fiu o femeie care stie sa atraga un barbat altfel decat prin atuurile fizice. Vreau ca un barbat sa ma doreasca dupa ce vorbeste cu mine, nu la doua secunde dupa ce ma vede. Da, imi plac barbatii frumosi, dar imi place si felul in care ii aduc langa mine. Pentru ca, inca, inteligenta e sexy, iar eu sunt o femeie al naibii de sexy, if you know what I mean….

Continuam sirul discutiilor serioase pe acest blog deosebit, in ciuda soarelui de afara. Azi am o stare minunata, viata mea e perfecta (macar pentru cateva ore), dar simt nevoia de a mai starni ceva controverse cu nebulozitatile creierului meu.

Avem o problema. Ipotetic vorbind. O problema care se contrazice, oarecum, cu principiile dupa care te-ai ghidat o viata intreaga. Ratiunea spune ca nu poti s-o ignori, doar nu te-ai straduit atatia ani sa-ti construiesti o personalitate solida pe care acum s-o dai s-o manace cainii; pe de alta parte, partea de creier care gandeste cu inima, spune sa-ti vezi de treaba ta, ca oricum simturile iti spun ca aceasta problema se va rezolva de la sine.

Am fost intotdeauna un fan al lui Blaga. Al filosofiei lui, mai exact, care spune ca Liberul Arbitru este ceea ce avem noi mai de pret ca oameni. El ne explica in Teoria cunoasterii, despre cele doua tipuri de cunoastere: ontologica si gnoseologica. Pe scurt, prima se refera la partea onirica a existentei noastre (a incerca sa intelegi lucrurile prin prisma viselor, intuitiei, simturilor), iar a doua este acea cunoastere care are la baza stiinta exacta, intelegerea lucrurilor prin fapte concrete si teorii bine stabilite. Am fost fascinata cand am inteles ca sunt multe in lumea asta pe care nu trebuie sa le cercetezi atat de adanc incat sa le strici scopul.

A intelege ceea ce se intampla, poate fi, de multe ori, nociv. A cauta concretul si exactul din spatele unor lucruri, poate aduce mai multa suferinta, de multe ori, inutil. Pe de alta parte, aviditatea mea de cunoastere s-a transpus in viata reala, dorindu-mi intotdeauna sa aflu TOTUL. Stiind cu certitudine ca acest “tot” imi va distruge anumite convingeri.

“Crede si nu cerceta” este un dicton biblic in care eu nu am crezut niciodata, desi, culmea, cred intr-un Dumnezeu invizibil. Daca mi se intampla minuni, le intorc si le rastorn pe toate partile pana cand reusesc sa le dau un inteles, un sens, un punct de pornire. S-ar putea spune ca sunt adepta “cunoasterii gnoseologice”, am nevoie de baza pentru a crede ceea ce se intampla. Chiar daca sunt convinsa ca minuni se pot intampla, am o convingere cruda cum ca acele minuni nu mi se intampla mie.

O sa incerc sa schimb asta. Pentru ca, nu-i asa, “sa nu strivesti corola de minuni a lumii” si “sa nu ucizi, cu mintea, tainele ce le intalnesti in calea ta”, presupune o adevarata provocare…

Pornind de la comentariul unei cititoare, care doreste cateva lamuriri la articolul despre inselat si metodele de abordare, am decis sa-i raspund intr-un post separat.

Eu cred ca nevoia de independenta se aplica ambelor persoane in relatie. Insa diferentele fundamentale de gandire ne fac sa reactionam diferit la tentatii. Sunt extrem de putini barbati pe lumea asta care refuza o partida de sex, atunci cand o femeie se ofera pe tava. Pe de alta parte, sunt extrem de putine femei care se lasa prada tentatiei atunci cand un barbat se aseaza la picioarele lor. Pentru asta, eu mi-am creat o explicatie simpla, pornind de la simpla anatomie a barbatului vs. cea a femeii: ca sa insele, femeile primesc ceva in ele, pe cand barbatii folosesc o chestie relativ atasata de corpul lor. Stiu, pare copilaresc, dar poate ca anatomia noastra conteaza mai mult decat ne place noua sa credem.

Nu sunt adepta ideii ca o femeie care face sex cu multi barbati e curva, iar barbatul care face sex cu multe femei e un macho. Ma irita chestia asta la culme si sunt de parere ca fiecare face ce vrea cu corpul lui. Insa. Atunci cand femeia inseala, intr-o relatie fiind, e clar ca in acea relatie ceva nu functioneaza cum trebuie, pe cand barbatul inseala instinctual, prin sex pur, fara implicatii sentimentale. Daca ar fi sa facem o statistica, am vedea ca sotii care si-au parasit nevestele pentru amante sunt in procent infim fata de femeile care si-au parasit sotii pentru amanti.

Cum am spus si in acel articol, sunt fidela de felul meu. Asta nu inseamna ca nu ma pastrez cu picioarele pe pamant si nu sunt constienta de faptul ca oricand as putea sa fiu si eu calcata de microbul “indragostirii”, chiar intr-o relatie fiind. Mi sa mai intamplat, insa eu am ales calea cea mai simpla: m-am dus la partenerul meu de atunci si i-am marturisit ca sunt atrasa de altcineva; asta nu din cauza ca sunt “imaculata”, ci din dorinta de a nu strica tot ceea ce facusem pana atunci. Discutia mi-a facut bine si relatia mea a devenit si mai solida.

Nu ma intelegeti gresit. NU sunt de acord ca omul de langa mine sa ma insele, nu ma simt bine daca el merge in alta parte. As prefera sa fie deschis si sa imi comunice din ce cauza ar alege sa mearga la alta. Cat despre femeile care fac asta, intr-o relatie fiind…nu stiu, cred ca dezgust e cel mai potrivit cuvant. Cum am spus, fiecare e liber sa faca ce doreste cu propriul corp, insa, in primul rand trebuie sa aratam respect fata de celalalt, iar asta nu se arata mintindu-ti partenerul.

De ce aleg unii oameni sa minta…nu stiu. E ca si cum cel care minte face o alegere in locul celui mintit. Adica, nu-mi spui adevarul, deci, nu ma lasi sa aleg daca sa traiesc stiind adevarul asta si continuand sau aleg sa pun punct. Pentru ca, pana la urma, despre asta este vorba: despre alegeri. Alege sa spui adevarul si accepta consecintele. Pentru ca daca minti si se afla, consecinta e una singura.

PS: unei anumite doamne, care face asta, de la Zaraza, numai respect

PS2: multumesc, Duchess, pentru comentariu si idee.

*la ora la care voi cititi acest post, eu sunt plecata in delegatie, asta insemnand ca nu voi putea raspunde prea curand la comentarii.

Imi sta de mult in minte ideea asta, despre ceea ce inseamna a insela cu adevarat intr-o relatie si care ar fi implicatiile.

Eu sunt o persoana fidela sau, cel putin, asa imi place sa ma consider. Daca relatia mea merge bine, nu vad de ce as incerca sa caut adrenalina/senzatii in alte parti, oricate tentatii as avea. Da, imi place sa flirtez, poate in felul asta imi mai confirm, din cand in cand, feminitatea si faptul ca inca pot sa fiu atragatoare.

Ce inseamna de fapt “a insela”? Pentru ca notiunea asta are conotatii diferite in mintea fiecaruia si am intalnit oameni pentru care chiar si o privire aruncata in fuga spre altcineva inseamna tradare. Pentru altii, termenul e mult mai larg si merge chiar pana la a tolera sexul in afara relatiei.

Poate ca ar fi mai simplu daca i-as explica intelesul din punctul meu de vedere. Fiind un om cu mintea deschisa, nu ma panichez la flirtul jumatatii mele cu o alta prezenta feminina; nici cand aceasta jumatate iese cu alta la cafea. Pot sa merg atat de departe incat sa spun ca fiecare e liber sa faca ce vrea, iar daca chiar simte nevoia sa incerce o mica diversitate, poate s-o faca (ho, nu dati cu pietre, sunt de parere ca numai lebedele sunt monogame; si pinguinii). Atata timp cat relatia noastra nu e afectata de ceea ce face el, nu am o problema cu asta.

Daaar, inainte sa spuneti ca sunt femeia perfecta, trebuie sa va avertizez ca sunt foarte stricta asupra conditiilor impuse. Nu-mi doresc sa aflu ce se intampla, imi doresc atata respect de la partenerul meu incat sa faca toate lucrurile astea cu mare discretie. Nu doresc explicatii pentru timpul petrecut fara mine, nu verific telefoane, nu stau cu gura sa il bat la cap cu diverse chestii de neincredere. Insa urasc sa fiu mintita. De fapt, urasc sa aflu ca am fost mintita, iar daca el doreste sa “plimbe” niste domnisoare, sa fie atat de inteligent incat sa-si croiasca minciuna in asa fel incat io sa nu aflu niciodata.

Eu cred ca adevaratul inselat se face cu sufletul. Daca sunt chestii fizice, nascute din curiozitate sau din simplul motiv ca barbatii au o alt fel de constitutie, pot sa spun cu mana pe inima ca nu sunt deranjata de chestiile astea.

Da’ fa-o cu cap, frate. Ca altfel, o sa te trezesti intr-o buna zi ca nu mai sunt langa tine si apoi te intrebi ce naiba ai facut, ca toate erau minunate ieri. Si nici flotarile in limba nu ma mai aduc inapoi.

Ieri, fara sa vreau, am asistat la o discutie intre doua doamne. Una dintre ele era mai plinuta, asa… Si ii povestea celeilalte cum fusese ea la sala cu o zi in urma si acum nu se mai poate misca din cauza febrei musculare. Ca a alergat pe banda pana cand nu si-a mai simtit picioarele, iar acum e convinsa ca nu mai poate merge sa faca miscare timp de o saptamana, dar nu-i bai, ca nu mai mananca. Imi statea pe limba sa-i spun ca-i idioata si ca, in nici un caz nu o sa slabeasca in felul asta, cu hei rup-ul.

Eu am avut o perioada in care am avut cu exact 20 de kilograme mai mult decat acum. Adica, in total, insumam 72 de kile mari si late. Da, sunt inalta si nu eram dizgratioasa, insa nu ma simteam bine deloc. Oboseam foate repede, nu mai aveam cu ce sa ma imbrac, celulita incepuse sa ma enerveze rau de tot, asa ca, dupa 6 luni de “pufoshenie” am decis ca trebuie musai sa slabesc. more…

Le stiti. Le aveti. Toti le avem. Sunt chestiile alea pe care nu ne vine sa le recunoastem, dar le facem. Nu, nu despre masturbare e vorba, desi e si asta un subiect bun de discutie

Eu recunosc: m-am uitat la “Clona”. De la inceput pana la sfarsit si la cateva episoade din reluari. Si nu numai ca ma uitam, dar am inceput sa-i caut coloana sonora. Si sa studiez imbracamintea actritei principale. Si sa sufar odata cu personajele. As putea sa gasesc niste scuze, gen: sunt interesata de religie si era interesant sa urmaresti comportamentul musulmanilor intr-un film; vorbeau despre droguri si influenta lor asupra celor care le consumau si dramele familiilor lor - asta era pe bune, au fost si marturii ale unor dependenti de droguri si alcool; ideea clonarii umane e, pe de-a intregul, interesanta.

Dar nu. Era, totusi, o telenovela. Una dramatica, cu femei isterice si teatru ieftin, dar am urmarit-o cap-coada.

Am fost fana Backstreet Boys. Si Mariah Carey. Salivam uitandu-ma la MTV, la cate un videoclip al baietilor de aur si imi exersam talentele muzicale, adanc ingropate, pe trilurile “privighetoarei”. Stiam (cred ca stiu si acum) pe de rost versurile albumului “Emotions” si “Music Box”. Desi inima mea apartinea pe vecie lui Queen, am avut si astfel de scapari…

Am citit Dan Brown. Tot ce a scris. Mi-a si placut, desi sustineam sus si tare ca eu n-o sa citesc niciodata autori “la moda” (pe Coelho tot n-o sa-l citesc vreodata). Dar dupa ce am terminat “Codul lui Da Vinci”, nu m-am mai putut opri. Si ma gandesc sa recitesc “Fortareata Digitala”.

Am acasa colectia “Cosmopolitan” din 2002 pana in 2008. Adica 6 ani x 12 luni/an. Faceti voi calculele. O citeam din scoarta in scoarta, desi, la un moment dat devenise foarte distractiva prin “sfaturile” catre populatia feminina si nu-si mai merita banii. Pe langa “Cosmo” mai am si cateva numere din “Tabu”, iar numarul cu Maia Morgenstern pe coperta inca se numara printre chestiile care ma mai bucura din cand in cand.

Va invit la dezvaluiri

A venit vara! Si, odata cu ea, au aparut fetele vesele, cu bucati maaari de piele la vedere. Asta nu-i un lucru rau, marturisesc ca m-am lasat si eu purtata de valul de caldura care ne-a lovit de ceva vreme incoace si imi las piciorusele scaldate de razele soarelui, ca n-am mai purtat o pereche de pantaloni de o gramada de vreme…

Dar cred ca fac ceva gresit, ca outfit-ul meu nu seamana cu nimic din ce vad pe strada. In primul rand bijuteriile. Ale mele (aproape inexistente) sunt micute, dragute, finute. more…

Ma, da’ cum s-or trezit ele, mimozele patriei, sa ne spuna tuturor cat de mult iubesc fotbalul. Ca de-o vreme incoace, de la orice noua cunostinta de gen feminin pe care mi-o fac aflu ca e de-a dreptul topita dupa fotbal. Si, dupa cum se stie deja, io-s destul de pasionata de jocul cu balonul rotund, drept urmare ma entuziasmez si incep sa intreb: ce jucator iti place?; ai vreun club preferat? etc. Mi se raspunde, invariabil, “vaaaaiiii, mor dupa Cristiano Ronaldo si imi place Barcelona”. Daca fac greseala sa intreb ce le place la Ronaldo asta micu’, sunt privita ca venita de pe luna: “dar tu nu vezi cat de bine arata?”

Ba vad cat de bine arata, dar mai vad si ca sunteti niste proaste facute gramada, care au impresia ca daca se arata interesate de fotbal, ajung la sufletele masculilor din jurul lor. Va dau un pont, gratis: barbatii nu vor o femeie cu care sa bea bere cand se uita la un meci de fotbal; nu vor sa imparta bucuria iesirilor cu baietii la meci, pe stadion. Bineinteles ca o sa se arate incantati in prima faza, dar mai apoi vor simti ca le invadati spatiul, atat de bine definit din cele mai vechi timpuri.

Plus ca se vor prinde repede ca in afara de Ronaldo asta frumos nu stiti nimic despre fotbal. Ce campionate, ce ligi, ce cupe… Daca o sa va povesteasca despre lovitura libera a lui Gatuso (aia misto, din 2005, cand Milan a jucat cu Fiorentina, la care Lobont a cam fost spectator), o sa va uitati cam ca vaca la balet, ca nu stiti nici cine-i Gatuso, nici ce cauta orasul ala plictisitor in discutiile despre fotbal.

Offf, femeile astea nu mai fac nimic pana la capat….