De-a lungul prea minunatei mele calatorii in lumea muncii, s-a intamplat de foarte multe ori sa am pozitie de conducere. Amu, asta nu era o problema, doar ca diferenta de varsta dintre mine si subalternii era minima, deloc, sau chiar am avut subalterni cu experienta mai mare si ani mai multi decat mine. Doar ca, se pare, aveam materialul care se cerea pentru a da ordine.

Nu ma simteam intotdeauna foarte confortabil sa fiu aceea care trebuie sa le spuna altora ce sa faca, mai ales ca firea mea e una vesela, iar seful ar trebui sa fie sobru si acru mai tot timpul. Avand in vedere ca lucram cu oameni tineri si foarte tineri, mi se parea nepotrivit sa am atitudine de tiran. Totusi, erau momente in care trebuia sa ma impun, pentru ca, la randul meu, eram trasa la raspundere pentru diverse chestii. Si uite asa, am inceput sa ma invat sa aplic penalizari, sa pun oamenii sa munceasca suplimentar atunci cand e cazul etc.

Curios e faptul ca au fost foarte putini aceia care nu faceau diferenta intre mine cea de la munca si cea din iesirile pe care le mai faceam cu gasca de la munca. Pricepeau ce responsabilitati am, in calitate de sef al lor si relaxarea pe care o afisez cand nu suntem la munca. Poate ca am dat numai de oameni inteligenti, chiar am fost norocoasa din punctul asta de vedere.

De ce scriu toate astea? Pentru ca, de curand, am fost oarecum uimita de atitudinea unui colaborator, care, desi poseda inteligenta necesara, nu a stiut sa faca diferenta intre tonul folosit pe messenger si tonul oficial, de munca, al unui e-mail trimis in calitate de project manager ce ma aflu.

Si acum ma intreb, e chiar atat de greu sa intelegi ca un ton oficial nu inseamna neaparat tras la raspundere? Ca hlizitul pe messenger e ok, ne “simtem bine”, dar cand e vorba de munca si alte chestii asemanatoare, tai in carne vie. Mai ales ca e vorba de un proiect care se intinde de luni de zile, din diverse motive.

Mno, oi fi io mai rea, asa, de felul meu…

Acum o saptamana si un pic primeam un mail care ma bucura foarte tare: eram invitata sa scriu pe Pandora’s, un blog la feminin, care, ca idee, semana foarte tare cu ceea ce eu si Dojo am incercat sa facem la un moment dat.

Primele mele doua articole au avut, fiecare, cate o comentatoare infocata care s-a straduit sa imi explice cat sunt eu de proasta si de frustrata ca incerc sa imi exprim niste pareri personale care nu coincid cu ale lor. Evident, fara argumente punctate, doar pe principiul “esti proasta, du-te dracu’, io nu-s de acord cu ce zici pentru ca pitong” (cc @OviSirb).

Atitudinea mea vizavi de aceste doua cititoare a fost una destul de zen, incercand sa pun in practica ceea ce am invatat zilele trecute: sa nu ma simt criticata, ci sa iau totul ca pe un feed back venit din partea celor care isi aloca timp sa lase un comentariu la respectiva scriitura.

Din pacate, trebuie sa recunosc ca sunt destul de afectata, pana acum am mai fost combatuta si pe blog, dar intotdeauna disputa s-a desfasurat cu argumente bine dezvoltate, fara sa existe atitudini jignitoare si remarci ofensatoare. Aici nu-i numaram pe cei care m-au injurat, aia exista si vor exista oricand. Iar acum ma gandesc serios sa renunt la ceva ce-mi place, doar pentru ca nu stiu daca sunt pregatita sa fiu calma si placida in continuare, sa nu bag in seama micile rautati gratuite ale celor care ma citesc.

Insa, deocamdata, voi scrie acolo in continuare, pentru ca mi se pare un proiect minunat, pe care il voi sustine oricum, chiar daca fac parte din el sau nu.

Of course, iar am o problema de perceptie. De la o vreme incoace intalnesc tot mai multi oameni ale caror probleme mai mult decat personale sunt puse pe tapet cu nonsalanta. Am probleme cu iubitul/iubita, stie tot blocu’, strada, si prietenii prietenilor mei. Am o viata naspa, pai sa afle toate lumea, frate, sa nu sufar io in tacere.

Acu’, ori is io prea carcotasa, ori chiar nu e normal sa ii incarci pe toti cei din jurul tau cu problemele tale. Bineinteles, aici nu ma refer la familie sau la prietenii cu care imparti si bune si rele. Dar in momentul in care absolut toata lumea iti stie problemele, cred ca nu mai exista sentimentul ala de sprijin pe care vrei sa-l obtii de la cei carora le pasa cu adevarat.

Eu sunt mai zgarcita la confesiuni, de felul meu. Nu consider necesar sa imi arunc pe masa toate necazurile. Pe care le am si eu, in ciuda faptului ca toata lumea ma vede zambind sau razand cu gura pana la urechi. Poate ca acasa, in intimitatea camerei mele, imi iau ursul in brate si plang pana nu mai pot scoate lacrimi. Poate ca nu, dar asta e o chestie care va ramane intre mine si cei doi oameni cu care imi impart cele bune si cele rele.

Sunt multi cei care, la intrebarea “ce mai faci?”, pusa de niste oameni cu care se vad de la ocazional spre foarte rar, raspund cu lux de amanunte cat de cacat e viata lor. Cate probleme au si cat de rai sunt ceilalti cu ei si fara sa tina seama ca interlocutorul lor deja se uita pe pereti de plictiseala. Newsflash: nu e nimeni interesat sa va asculte problemele, dragilor, daca ar fi fost interesati, oamenii aia ar pune mana pe un telefon si v-ar intreba de sanatate si inainte sa va intalniti accidental cu ei.

Eu as fi curioasa sa aflu ce obtin din expunerea asta. Sau macar ce vor sa obtina. Mila? Compasiune? Ajutor? Nici una dintre astea nu se primesc de-a moaca. Desi nu inteleg nici in ruptul capului de ce unii vor sa proavoace mila celorlalti, de ajutor toata lumea are nevoie. Iar eu una, cand vad ca oamenii la care tin se confeseaza in toate partile, mi se face lehamite de a mai intinde o mana de ajutor. Pentru ca, atatat timp cat tu, cel pe care il consider prieten, nu faci diferenta intre mine si unul de pe strada, atunci nu ai nevoie de mine asa cum cred eu ca ai nevoie de mine.

Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa. Nu stiu daca unii n-o vor lua personal, desi nu asta e intentia mea. Stiu doar ca mai sunt momente in viata asta cand vreau sa cred ca sunt speciala pentru cei din jurul meu si ca, prin felul meu de a fi, reusesc sa alin cumva problemele celor care conteaza pentru mine.

Iar daca altii considera necesar sa se expuna in vazul lumii, sa se duca la lume sa obtina ajutor so consolare. Am zis!

LE: Pentru toti cei care au impresia ca ma refer la cineva anume, ii rog respectuos sa-si pastreze parerile pentru ei si sa mai citeasca o data articolul. Nu sunt omul care sa nu spuna prin viu grai ceea ce are de spus, daca are ceva de spus. In nici un caz nu mi-as folosi blogul pentru asta.

Ziua de ieri (duminica) a fost una de mare relax. Pofitand de caldura din casa, m-am cuibarit in asternuturi si am vizionat doua filme pe care vroiam sa le vad de mult: Up in the Air si Two Lovers. Ceea ce scriu mai incolo poate fi considerat spoiler. more…

Probabil o sa-mi pun multa lume in cap cu articolul asta, dar no, ideea nu-mi da pace de cateva zile deja.

Cum stateam io intr-o zi si butonam cocalari.com, dau de un videoclip cu niste pusti care erau la un chef si dansau. Nush exact ce muzica e, ca l-am vizionat pe mute si nu mai mult de 20 de secunde. Clipul in sine nu e atat de important, ideea e ca acei copii (nu cred ca aveau mai mult de 15 ani) se prosteau EXACT la fel cum ne prosteam si noi pe la chefuri. Si eu dansam la misto, ba chiar inventasem niste stiluri de dans aiurite carora le dadeam niste nume care mai de care mai idioate. Diferenta intre noi si astia micii de acum e ca nu aveam la dispozitie camere de luat vederi si Youtube, ca sa ne upload-am aberatiile.

Imi aduc aminte ca am fost un copil dificil. L-am luat pe “nu” in brate de cand am stiut sa gandesc pentru mine. Orice zicea mama era de cacat, orice zicea tata era naspa. Sufeream in draci cand mi se spunea ca n-am voie sa ies decat pana la ora 19, in timpul iernii (da, da, pana si in liceu se intampla asta). Exact asa sufera si adolescentii din ziua de azi, numai ca lor li se spune emo. Ma gandesc ca as fi ascultat si Tokio Hotel, daca existau la vremea aia. Din fericire pentru mine, am intrat la liceu in anul in care a murit Freddie Mercury si toata lumea asculta Queen. Suna cinic, dar asta e adevarul.

N-aveam crashme de fitze in care sa ma duc sa-mi expun nurii, dar aveam excursii. La Paltinis, de regula, ca acolo puteam sa stam trei zile si sa nu trebuiasca sa ne trezim din betie. Sau din facut tot felul de tampenii, gen mers pe acoperisul cabanei, prin zapada, ca asa aveam noi chef. Erau destul de rare aparatele foto pe vremea aia, de aia nu avem poze. Nu ca, in prostia si copilaria noastra, nu ne-am fi facut. Doar nu aveam cu ce.

Noi, cei trecuti de 30 de ani, spunem intr-una ca “astia micii” nu mai pun mana pe o carte, nu mai stiu ce e ala un film romanesc de calitate, nu se mai joaca afara, nu au altceva in cap decat jocuri pe comp si internet. Noi nu aveam de ales, trebuia sa batem mingea in fata blocului, ca atat puteam face, dar acum, ca suntem oameni mari, vorba ceea, oare nu alegem internetul in detrimentul cartilor si al plimbarilor in aer liber?

Nu zic ca e in regula tot ceea ce se intampla cu adolescentii de azi. In continuare cred ca sunt niste mici retarzi care vor sa treaca prea repede prin niste etape, care refuza sa-si traiasca varsta si care n-au chef sa faca exact ceea ce ar fi normal sa faca la anii lor: sa se bucure de fiecare minut, fara sa incerce sa para mai mari si mai importanti.

Spun doar ca parca n-ar trebui sa ne luam atat de niste copii care isi pun niste poze sau un film pe cate o pagina personala. Poate ca ar trebui sa-i vedem pe aia care, maturi fiind, se comporta ca niste mici cretinei si se expun aiurea. Ca astia mai micii ar avea, totusi, niste circumstante atenuante.

Intr-un episod al serialului pe care il urmaresc (secret, nu spui care, ca n-as vrea sa stric nimanui placerea vizionarii), subiectul abordat era unul destul de des intalnit: el, 22 de ani face sex cu ea, 15 ani, nestiind ca ea e minora. Fata il da in judecata pentru viol, el isi sustine nevinovatia.

Pe masura ce povestea inainteaza, aflam ca respectiva partida de sex a fost filmata si a ajuns pe net, tatal fetei e distrus si toata lumea il crede ca si condamnat pe tanarul care nu si-a putut tine pantalonii pe el. Ulterior, se descopera adevarul: fata a facut sex din proprie initiativa, ca urmare a unui pariu pus cu alte doua dobitoace de varsta ei, iar de filmat s-a filmat singura, ca sa aiba o dovada ca a castigat pariul.

Deznodamant? Tatal cauta un vinovat, decide ca sistemul e de vina si ca tanarul ar fi trebuit sa faca puscarie pentru ca a facut sex cu o minora, se duce la procuror si il omoara. Tanara de 15 ani ramane singura pe lume, in grija autoritatilor, ca maica-sa murise cu cateva luni inainte.

Pe mine una m-a cutremurat povestea asta, pentru ca sunt convinsa ca sunt destule cazuri de genul asta si in viata reala. M-am surprins gandindu-ma cum s-ar fi putut fi schimbat sirul evenimentelor, in asa fel incat nimeni sa nu sufere. Pe cine sa acuzi? Pe tatal fetei, care a facut singurul gest pe care il mai putea face sa demonstreze ca are grija de fiica lui, desi era clar ca se simte vinovat ca pierduse controlul asupra ei? Pe cele doua prietene ale fetei care, din prea multa emancipare, au decis ca trebuie sa faca sex cu baieti de colegiu inainte de a ajunge acolo? Prea multa libertate inteleasa prost?

Da, stiu, asta e un caz extrem, de obicei sexul la o varsta frageda nu are asemenea consecinte tragice, dar cate de simplu e, oare, ca parinte, sa detii controlul asupra vietii copilului tau? Cum oare pot parintii sa isi indrume copii in asa fel incat sa nu se trezeasca cu tot felul de suprize menite sa provoace atacuri de cord?

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc. Fetita prietenei mele, 12 ani, arata un interes deosebit partii fizice a vietii, daca intelegeti ce vreau sa spun… Evidnet, parintii nu ii pot verifica orice miscare, iar parerea mea e ca au pierdut de tot controlul asupra ei. Nu mai ramane decat s-o ia de mana si s-o dupa la planning, sa-i prescrie anti conceptionale si sa-i explice ce inseamna aia BTS si cum se poate preveni. Si cam atat.

N-as vrea sa fiu in pielea unui parinte, in ziua de azi. Nu-mi ramane decat sa sper ca, pana cand voi avea un copil, ma voi lamuri cum as putea sa ii fiu apropiata, cum as putea sa-l aduc la maturitate fara sa plang prea mult.

[Siii...m-am intors, temporar, pentru o scriitura de geniu]

De multe ori m-am intrebat cum e viata unei femei frumoase. Stiti voi, femeia aceea care poseda o frumusete clasica, cu pometi bine conturati si buze carnoase, ochi albastri si dantura perfecta; sprancene atent conturate si corp de milioane, inalta si fara urma de celulita sau alte cele.

N-am fost niciodata frumoasa. Sunt genul de femeie care se face placuta prin natura ei si8 nu prin felul in care arata. De-a lungul anilor, am invata ca zambetul este cea mai puternica arma, iar daca mai adaugi si o privire studiat-misterioasa, cheia succesului spre ademenirea masculina e ca si garantat.

Bineinteles, nici cand eram mai tanara, nu eram atragatoare. Tunsa scurt, cu comportament de baietoi, sportiva si cu preocupari care nu tineau nicidecum de sfera ingrijirii fizice (gen machiaj, coafor sau alte chestii derivate din asta), ma surprindeam cateodata ramanand cu privirea atintita pe cate o frumusete de asta care pana si mie imi taia respiratia. Pe atunci aveam un oarecare regret ca nu posed atuurile fizice pe care le regaseam in alte fete din jurul meu. Anii de liceu au fost oarecum divizati intre pasiunea mea pentru sport si cea pentru carti, negasind nici un fel de interes in a-mi petrece timpul cu reprezentantii masculi ai cercului meu de prieteni.

Eh, asta nu inseamna ca am fost o pustnica in timpul liceului. Am avut doua relatii (sau, ma rog, ce putea fi la varsta aia, ca atunci era altfel), cu doi baieti, culmea, foarte frumosi. Si de care m-am plictisit foarte repede, ca in afara de faptul ca erau frumosi, nu era mare lucru de capul lor. Terminarea liceului mi-a adus, cred, maturitatea necesara in a-mi alege relatiile si oamenii cu care vreau sa-mi petrec timpul; cred foarte tare ca daca as fi fost foarte curtata in timpul liceului, n-as fi avut timp sa fiu atenta la tot ceea ce se petrece in jurul meu. N-as fi avut timp sa ma preocup de scoala sau de citit, n-as fi putut sa-mi formez opinii sau sa-mi construiesc principii.

Femeile frumoase sau oamenii frumosi, in general, devin, odata cu trecerea timpului, obsedati de felul in care trebuie sa arate, pentru ca asta le-a fost cea mai importanta arma de-a lungul vietii. Cunosc femei care se simt devastate de trecerea timpului, deoarece au impresia ca bunul lor cel mai de pret se altereaza si atunci recurg la tot felul de subterfigii pentru a-si prelungi “tineretea”. Ajung sa faca din asta un scop in viata si pierd sau se pierd de lucrurile importante. Inainte sa sariti pe mine, spun ca sunt multi care fac exceptie, dar, din pacate, prea putini ca sa conteze.

Nu vreau sa fiu o femeie frumoasa. Vreau sa fiu o femeie care stie sa atraga un barbat altfel decat prin atuurile fizice. Vreau ca un barbat sa ma doreasca dupa ce vorbeste cu mine, nu la doua secunde dupa ce ma vede. Da, imi plac barbatii frumosi, dar imi place si felul in care ii aduc langa mine. Pentru ca, inca, inteligenta e sexy, iar eu sunt o femeie al naibii de sexy, if you know what I mean….

Continuam sirul discutiilor serioase pe acest blog deosebit, in ciuda soarelui de afara. Azi am o stare minunata, viata mea e perfecta (macar pentru cateva ore), dar simt nevoia de a mai starni ceva controverse cu nebulozitatile creierului meu.

Avem o problema. Ipotetic vorbind. O problema care se contrazice, oarecum, cu principiile dupa care te-ai ghidat o viata intreaga. Ratiunea spune ca nu poti s-o ignori, doar nu te-ai straduit atatia ani sa-ti construiesti o personalitate solida pe care acum s-o dai s-o manace cainii; pe de alta parte, partea de creier care gandeste cu inima, spune sa-ti vezi de treaba ta, ca oricum simturile iti spun ca aceasta problema se va rezolva de la sine.

Am fost intotdeauna un fan al lui Blaga. Al filosofiei lui, mai exact, care spune ca Liberul Arbitru este ceea ce avem noi mai de pret ca oameni. El ne explica in Teoria cunoasterii, despre cele doua tipuri de cunoastere: ontologica si gnoseologica. Pe scurt, prima se refera la partea onirica a existentei noastre (a incerca sa intelegi lucrurile prin prisma viselor, intuitiei, simturilor), iar a doua este acea cunoastere care are la baza stiinta exacta, intelegerea lucrurilor prin fapte concrete si teorii bine stabilite. Am fost fascinata cand am inteles ca sunt multe in lumea asta pe care nu trebuie sa le cercetezi atat de adanc incat sa le strici scopul.

A intelege ceea ce se intampla, poate fi, de multe ori, nociv. A cauta concretul si exactul din spatele unor lucruri, poate aduce mai multa suferinta, de multe ori, inutil. Pe de alta parte, aviditatea mea de cunoastere s-a transpus in viata reala, dorindu-mi intotdeauna sa aflu TOTUL. Stiind cu certitudine ca acest “tot” imi va distruge anumite convingeri.

“Crede si nu cerceta” este un dicton biblic in care eu nu am crezut niciodata, desi, culmea, cred intr-un Dumnezeu invizibil. Daca mi se intampla minuni, le intorc si le rastorn pe toate partile pana cand reusesc sa le dau un inteles, un sens, un punct de pornire. S-ar putea spune ca sunt adepta “cunoasterii gnoseologice”, am nevoie de baza pentru a crede ceea ce se intampla. Chiar daca sunt convinsa ca minuni se pot intampla, am o convingere cruda cum ca acele minuni nu mi se intampla mie.

O sa incerc sa schimb asta. Pentru ca, nu-i asa, “sa nu strivesti corola de minuni a lumii” si “sa nu ucizi, cu mintea, tainele ce le intalnesti in calea ta”, presupune o adevarata provocare…