Ziua de ieri (duminica) a fost una de mare relax. Pofitand de caldura din casa, m-am cuibarit in asternuturi si am vizionat doua filme pe care vroiam sa le vad de mult: Up in the Air si Two Lovers. Ceea ce scriu mai incolo poate fi considerat spoiler. more…

No, ca mi s-o ridicat usor tensiunea, de dimineata. Dintr-un motiv stupid, bineinteles, ca io nu ma ‘nervez decat din motive tampite.

Aseara, adormind pe la mijlocul unui episod din “The Outer Limits”, am pierdut desfasurarea live a Oscarurilor (mno, oarecum live pentru mine, urma sa vizionez cateva site-uri, cu tasta F5). De dimineata, cum m-am trezit, am pornit calculatorul si m-am pus pe urmarit rezultatele, care m-au bucurat foarte mult: Sean Penn - cel mai bun actor, Slumdog Millionaire - cel mai bun film, Kate Winslet - cea mai buna actrita si Penelope Cruz - cea mai buna acrtita in rol secundar.

Si motivul nevrozei mele: pe o gramada se site-uri, o gramada isi dau cu parerea despre cat de prost e Slumdog Millionaire; ca e o poveste idioata, usurica si fara substanta. Ca e plictisitor. Ca e film indian (???). Numai motive aiurea. Acum, fiecare are dreptul la o parere, asa e. Insa ma surprind comentariile altora pentru ca eu credeam ca lumea o sa aprecieze o poveste de suflet dintr-o mare de povesti cu efecte speciale. Credeam ca oamenii o sa simta bucurie cand vizioneaza un film in care ideea principala e aceea de a-ti urma visul, oricat de greu ti s-ar parea sa-l atingi.

Dar, banuiesc ca oamenii sunt satui de povesti. Sunt satui de fericirea altora si sunt frustrati de nefericirea lor. Vor filme cu Holocaust, crime, razboaie si roboti care se transforma. Cineva spunea, pe unul din site-urile cu pareri pro si contra, ca Slumdog Millionaire pare o poveste a fratilor Grimm. Si? Asta ar trebui sa-i taie din valoare?

Cand am vazut prima oara titlul, la concursul de pe Marele Ecran, mi-am zis ca “iar o fi unul din filmele alea fara cap-fara coada”, pe care Academia Americana de Film le tot alege pentru Oscar-uri in ultima vreme. Dar am ales sa-l vizionez, mai ales ca filmul e nominalizat la mai multe sectiuni (actrita in rol principal, cel mai bun film si regie).

Ceea ce voi scrie in continuare poate fi considerat spoiler. more…

Am vazut si eu, in sfarsit, filmul asta. Da, e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp si asta nu pentru ca ideea filmului e una nemaivazuta, ci pentru ca te face sa te intrebi tot filmul ce naiba i s-a intamplat omului. Iar cand afli, totul devine clar, transparent si de inteles.

M-a impresionat felul in care Ben/Tim a ales sa-si puna capat zilelor, desi, in continuare, sustin ca sinuciderea e un act de mare lasitate, pe care personajul a contracarat-o, oarecum, cu scopul acelei sinucideri. Si tocmai acest scop ma face sa spun ca filmul e o mare fictiune. Ca nu exista atata iubire pe lumea asta incat sa dai tot din tine in asa fel incat altii sa poata trai. O sa-mi sara unii in cap ca sunt prea cinica si ca nu mai stiu sa vad sentimentele pure ale celor din jurul nostru. Eu sentimente pure si lipsite de egoism am avut numai cand am fost mica, atunci cand ii spuneam bunicului meu ca il iubesc. Si poate nici atunci nu erau extraordinar de pure, pentru ca de obicei imi afirmam iubirea atunci cand se pregatea sa-mi spuna o poveste, insa sentimentele mele erau reale.

Acum? Am ajuns sa facem totul din ambitie si ne oferim iubirea celor care ne ofera ceva in schimb. Nu mai stim sa dam neconditionat, intotdeauna avem un scop (chiar daca nu constient). Pana si Ben/Tim si-a descoperit iubirea pentru oamenii buni abia dupa ce si-a dat seama ca nu poate trai simtind vina aia suprema atarnand deasupra crestetului, ca o ghilotina care asteapta sa cada.

Am plans cand s-a terminat filmul. Si am plans mult timp dupa aceea, dandu-mi seama ca, desi noi toti ne dorim sa iubim pur si simplu, viata tumultoasa ne face sa ne indreptam atentia spre lucruri care nu au nici o legatura cu sufletul. Uitam de noi, uitam de prieteni, uitam de familie, uitam ca, pana mai ieri, o raza de soare dimineata ne facea sa zambim. Azi spunem doar: “iar nu vad nimic, ca-mi intra soarele-n ochi”.

Am fost la premiera nationala a lui Boogie. Si ma simt mandra de asta, cred ca e cel mai bun film de la Filantropica incoace. Povestea lui Bogdan - Boogie - este povestea barbatului de 30 de ani care isi vrea tineretea inapoi si care realizeaza ca nu se mai poate intoarce in timp si ca viata lui este extraordinara exact asa cum o traieste. Prin personaje reale si dialoguri lejere, “Boogie” te ridica si te coboara (sentimental) exact asa cum nu te astepti. Am ras in hohote si mi-am regasit o parte din viata in situatiile din film. Acum o sa fac o recomandare pe care nu credeam ca o sa vreau sa o fac vreodata: mergeti si vedeti filmul la cinema; da o senzatie incredibila si cele aproape doua ore de film trec pe nesimtite.

M-am simtit foarte bine la after party, e o senzatie minunata sa stai de vorba cu oameni care au schimbat perceptia despre Romania in lume. Si uite cum, dupa cateva lucruri urate ce mi s-au intamplat zilele trecute, am ajuns sa ma pun la somn zambind .

LE: Aici e site-ul oficial al filmului. No, mi-o placut tare, asa ca dau toate informatiile.

Iar sunt chioara de somn. Pentru ca m-a pus naiba sa stau sa ma uit la filme pana la 3 dimineata. De pe la 10 seara, am vazut 3 bucati. more…

Un film de suflet, de vazut cu inima si mintea deschise. O poveste pe care o privesti si o simti atat de mult incat ti se face dor de sentimentul pur de iubire, dupa care iti dai seama cat de fragila e viata si cat de stupid poate fi distrusa. Si care ne invata ca iertarea trebuie sa vina de la noi inainte sa vina de la altii.

Merita vazut, de multa vreme n-am mai intalnit asa un film pentru suflet.