Excursia asta de la Bucuresti merita povestita pas cu pas. Fiecare locare nevoie de locul lui special aici, fiecare om intalnit merita radurile lui si doar ale lui. Azi va povestesc despre oameni. Despre cei cunoscuti mai demult sau cunoscuti cu ocazia plimbarii; despre cei stiuti de altii sau cei nestiuti de nimeni, o sa incerc sa spun cateva lucruri care mi-au ramas in suflet.

Vineri dimineata, devreme, cand am aterizat pe aeroportul Baneasa, am gasit o Corina Georgescu asteptandu-ne cu ochii carpiti de somn, cu nestavilita dorinta de cafea si cu multe multe emotii. Pana la urma, #prinbucurestiulmeu e copilul ei si era normal sa fie usor stresata de tot ceea ce inseamna organizarea lui. more…

Ma povesteam cu un prieten pe messengerul nostru de toate zilele. Care prieten, imi povestea cu naduf cum unul dintre cei mai buni prieteni ai lui i-a intors spatele atunci cand avea cea mai mare nevoie. Cred ca stim cu totii povestea, am trait-o pe pielea noastra cel putin o data.

Ceea ce este foarte grav in aceasta poveste speciala, este ca acel prieten nu ar fi ajuns sa fie acolo unde e acum fara ajutorul oamenilor din jur, in mod special al prietenului meu. Da, in orice prietenie exista suisuri si coborasuri, doar ca asta ar trebui sa intareasca, nu sa destrame o prietenie.

Ma intristeaza foarte tare chestiile astea, mai ales ca ma simt fara putere si nu pot sa zic nimic sa-mi fac prietenul sa zambeasca. Simte aceeasi amaraciune pe care am simtit-o si eu atunci cand prietenia mea de 7 ani s-a dus pe apa sambetei doar pentru ca ea se casatorise, iar sotul ei a considerat ca prietenii lui sunt mai importanti decat prietenii ei. Nu spun ca eu as fi fost prietena perfecta, ca eu n-am facut greseli in relatia cu ea, doar spun ca a fost pacat sa se arunce la gunoi atata timp si atatea intamplari traite impreuna.

Pentru ca imi doresc foarte mult sa il fac sa se simta mai bine, as vrea sa va rog pe voi, cei care ma cititi, sa ii spuneti de ce nu ar trebui sa sufere pentru un om care si-a permis sa le calce prietenia in picioare. Eu o sa ii trimit link-ul pe messenger, ca nici nu stiu daca stie ca am blog

Asa-i ca v-am facut curiosi? Povestea de mai jos nu e nici pe departe o poveste cu traficanti de droguri, arme sau tigari. E o poveste simpla, despre o biata femeie care ieri, o jumatate de zi a cautat…tarhon. Deoarece acea biata femeia avea o pofta nebuneasca de ciorba de fasole cu afumatura si nu putea s-o execute fara tarhon. Mno.

In drum spre casa, ma opresc la un magazin aproape de casa, sa iau ceva afumatura. Iau tot ce trebe si apoi intreb vanzatoarea daca are tarhon in otet. Nu vreti sa stiti cum m-a privit: ca pe o nebuloasa; se uita la mine de parca eram o aglomerare de gaze si praf, cu o uimire intiparita adanc pe chip. “Doamna, nu stiu daca am avut vreodata asa ceva!”.

Am zis ca nu mai are rost sa incerc la magazinele de cartier, ia sa merg la super-marketuri. Am luat la rand Billa si Kaufland, fara nici cea mai mica urma de succes, insa. Ceea ce m-a facut sa merg in piata de legume, evident, tot in apropiere de casa. In piata…plin de legume de tot felul, dar nici urma de precupetii cu tot felul de borcanase cu mirodenii si condimente, pe care le gaseam pe vremuri. Ma opresc la o tanti si o intreb pe unde pot gasi tarhon in otet. Iar primesc privirea aia de om picat de pe luna: “Oooo, pai era un domn aici care mai aducea din cand in cand, nici nu stiu daca mai are asa ceva.” Ma trimite la domnul respectiv, omul se uita la mine si zice: “Din Ardeal sunteti, asa-i? Ca nu mai pun tarhon de mult timp, doamna, ca aici nu se trece. Dar stati sa dau un telefon”.

Pune omul mana pe telefon, suna pe cineva, stabileste ca i se aduce un borcan si imi spune sa revin peste vreo doua ore. Revin la ora stabilita, omul scoate un borcan de sub taraba si imi zice: “Ascunde-ti-l repede, ca poate vede cineva si-mi cere si nu mai am de unde sa aduc, era ultimul”. Evident ca m-a busit rasul, am mai luat niste legume de acolo si am plecat acasa sa fac minunata zama.

Acum, trecand peste faptul ca nu inteleg de ce tarhonul e marfa de contrabanda, gestul omului mi s-a parut foarte misto. Drept urmare, o sa imi fac de acolo cumparaturile de legume, pe viitor, si asa nu-mi place ce gasesc prin supermarket-uri.

Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.

Zilele astea, am mai spus, au fost zile de analiza. Poate din cauza ca se termina anul acesta (care, apropo, a fost unul dintre cei mai prosti posibili din viata mea si se pare ca se va termina la fel), poate din cauza ca incerc sa razbat, personal si profesional, si parca nu-mi iese nimic.

Facand o introspectie, am vrut sa realizez un fel de ierarhie a ceea ce e important pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om. Bineinteles ca nu am reusit sa pun totul intr-o ordine, poate si din cauza faptul lui ca importanta lucrurilor e datorata starii mele zilnice. Daca intr-o zi plec de acasa fara sa ajung sa-mi beau cafeaua, de exemplu, importanta cofeinei este vitala si trebuie sa imi iau “doza” cat de rapid, altfel risc sa transform ziua inceputa prost intr-un dezastru de proportii.

Am observat, in nenumarate randuri, cat de mult ma deranjeaza lipsa de respect a oamenilor fata de care eu am o atitudine loiala si corecta. Multi ar spune ca oamenii care nu ii respecta pe ceilalti, nu fac nici cat o ceapa degerata. Dar ce se intampla atunci cand, sa zicem, un om foarte important pentru tine, despre care aveai convingerea ca te respecta ca om, ca individ, ca facand parte, intr-un fel sau altul din viata lui, alege sa aiba un comportament total lipsit de consideratie?

Sigur, un om normal, in conditiile de mai sus, ar spune pa si la revedere, sa nu ne mai vedem, sa nu ne mai amagim. Dar, in cazul meu, aproape de fiecare data intervine chestia aia care macina, eterna intrebare :de ce?” Prostia mea intervine in momentul in care incerc sa am o discutie cu persoana respectiva, vroind parca sa intervin in sistemul lui de gandire cu dorinta exprimata de a readuce lucrurile la stadiul in care erau, fara sa tin cont ca sentimentele nu revin, odata pierdute.

Trecand printr-un divort in care minciuna si necinstea m-au transformat intr-o persoana mult prea suspicioasa pentru a putea continua relatia cu un om in care nu mai aveam incredere, am o teama aproape fiziologica de minciuna. Nu de orice minciuna, ci de minciuna aia spusa candid, ochi in ochi, fara urma de regret. De cele mai multe ori, reactinez urat si fac scandal cand se intampla o chestie de genul asta. In ultima vreme, insa, lucrurile astea imi provoaca o imensa tristete si se aseaza peste mine in forma de caramizi apasatoare de suflet. Si inchizatoare, pentru ca mi-l las inchis intre caramizile alea, precum o Ana a lui Manole, care va sta acolo pe veci sa tina zidul drept si de nezdruncinat.

Niciodata n-am fost genul de femeie care sa cerseasca iubirea cuiva. Niciodata n-am fost prietenul care se impune cu forta intr-o prietenie care nu mai duce nicaieri. Nu m-am impus nici macar in viata familiei mele, atunci cand n-am mai fost dorita, m-am carat pur si simplu. N-am tras de oameni sa ma placa si/sau sa ma iubeasca, dar daca s-a intamplat asta, a fost pentru ca ei au dorit asta si nu pentru ca am tras eu de ei. Consider ca asta e marea mea calitate, sa las lucrurile sa curga, fara sa fac eforturi supraomenesti ca sa se intample ceva bun.

Eh, uite asa o sa las lucrurile sa curga si de acum inainte, ghidandu-ma pe principiul “ce-o fi de-acum inainte…Dumnezeu cu mila”.

Cred ca ati observati din relatarile fratilor mei intr-ale razboiului ca, in afara de mentionarea numelor noastre, a celor invitati sa-si petreaca un weekend in Arsenal Park, au mai fost pomeniti inca trei oameni: Amalia, Berni si Marius Cristescu (devenit fratele Cristescu, de cand l-a batut pe Crivatu’ la table).

Acesti trei oameni s-au straduit sa ne faca un weekend frumos, sa ne arate tot ce se poate arata si sa ne povesteasca ce mai vor sa faca.

Sa incepem cu Amalia. Care e PR-ista. Da, o meserie ingrata in Romania, dati numai un ochi pe cateva articole de la Zoso si Arhi, de exemplu, articole in care ni se explica destul de clar cam cat le poate duce capul pe dragutele care se ocupa de imaginea unei companii sau a unui produs. Mno, Amalia e cu totul alta treaba. Da, isi promoveaza produsul, da, e dedicata meseriei, dar stie cand sa se opreasca din promovare. Sau, mai bine zis, imbina atat de frumos meseria cu distractia, incat nu te simti nici o clipa agasat de povestirile despre ceea ce promoveaza. Plus ca-i de gasca, relaxata si vesela si e o placere sa stai cu ea cateva zile.

Trecem la Berni. Care e absolut mortal. Are stilul ala conspirativ, pe care il gasesti la putini oameni din turism, adica face chestii de genul “shht, am o palinca buna rau, pun un pic sa vezi cum e?”. Si picul ala se face nush cate pahare, ca el bea in rand cu tine si palinca-i buna si mai vrei. Plus ca vine cu tot felul de idei ca sa te faca sa te simti bine, nu pentru ca asa i-a zis seful, ci pentru ca ii place foarte mult ceea ce face. Pentru ca vrea ca toata lumea sa se simta bine si pentru ca gaseste satisfactie in zambetul clientului.

Si terminam cu Marius Cristescu. Probabil ca acum o sa-mi sara multi in cap si o sa-mi spuna ca e usor sa fii dragut cand esti milionar in euro. Dar eu contrazic afirmatia asta si spun ca respectivul patron/milionar/proprietar de jumate de Timisoara putea sa faca orice altceva in weekendul ala. Venise cu prietenii, avea oameni care se ocupau de noi, teoretic nu trebuia sa stea dupa fundul nostru. A stat pentru ca el crede in ceea ce a construit acolo si e adeptul teoriei care spune ca daca vrei ca un lucru sa fie bine facut, fa-l cu mana ta. Ca la fel de milionar e si fratele lui, Emil Cristescu, care data trecuta ne-a plimbat cu bicicleta pe coclauri si ne-a povestit o gramada de chestii si a stat si el dupa fundul nostru si al tuturor oamenilor de acolo, ca de, era de musai sa ne simtim bine. Plus ca n-a facut tam-tam despre cine e el, dovada ca Vis Urat habar n-a avut ca el e unul din proprietarii locului.

Astia sunt oamenii si astea sunt slujbele lor. Din pacate, sunt putini ca ei. Insa eu, una, ma bucur ca i-am intalnit.

*Din ciclul “Vecinii revine”: sambata, pe la ora 3, eu, impreuna cu o gramada de sarsanale in mana (fusesem la Billa), ma postez in fata usii incercand sa-mi gasesc cheile pring geanta mea mult prea dezordonata. Moment in care imi aud vecinele (pe care le salutasem cand am intrat in bloc) povestind despre mine: “Uite-o pe asta, cate plase avea in mana” “Da, tu, dar pentru ce i-o trebui atatea, ca n-are barbat, n-are copii” “Tu, io nu stiu ce face asta, cred ca-i de aia pe invers ca numa’ femei vad ca iasa de la ea din casa” “Nu cred tu, ca io am mai vazut si pe cate unul din cand in cand”.
Moamaaa…ce m-am iritat. ‘tu-va mama voastra de femei fara viata, mi-am luat sarsanalele si m-am intors la ele (erau langa intrarea in scara, nu vazusera ca io stateam sa-mi caut cheile in fata usii). Le-am facut un scurt inventar al plaselor, si n-am uitat sa precizez ca mi-am reinnoit stocul de prezervative si cel de lubrifiant, ca “femei, barbati, nu conteaza, daca n-ai lubrifiant nu aluneca nimic, doamnelor, nici macar vibratorul”. Si mi s-o rupt de fetele lor cazute, acum le-am dat motive de comentarii.

*Sambata a facut Bunkerul doi ani. Drept urmare, la invitatia onor conducerii clubului, m-am prezentat la fiesta. N-a fost nimic deosebit, doar niste fete se plimbau printre meseni cu cate un pistol de apa umplut cu vodca, si ii mai loveau direct in cavitatea bucala cu cate un jet de licoare fermecata. In rest, ca de obicei: muzica de calitate, distractie, oameni faini..no, ca la Bunker.

*Duminica ar fi trebuit sa fie zi de relaxare, dar nu s-a aratat. Am avut o conferinta cu cele doua prietene ale mele, in care subiectul principal de discutie a fost bagarea mintilor in cap a uneia dintre ele, care vrea sa se desparta de adorat. Pe notiv de meglijenta crasa in familie. Sedinta s-a terminat cu promisiunea ferma ca, orice ar face, ne are alaturi. Ma doare sufletul pentru ei, dar decat sa se chinuie (impreuna), mai bine se duc pe drumuri separate. Eu stiu ce inseamna asta.

In ciuda titlului, nu este un post pamflezist. Sunt doar niste ganduri razlete, venite in timp ce il urmaream ieri pe omul care imi impacheta shaorma.

Omul care imacheteaza shaorma e un om simplu. Nici macar nu stiu daca e roman. Poate fi arab, turc, israelian, pakistanez..are din toate cate ceva. Sau cel putin asa mi se pare. Nu l-am auzit vorbind niciodata cu nimeni, si cand iti ia comanda (daca se intampla sa fie numai el pe acolo, destul de rar) se uita fix in ochii tai, intrebator. Dupa care se duce s-o pregateasca, cu migala si cu drag, si nu-si mai ridica ochii sa priveasca in jur.  Pare atat de fragil si de umil incat ma intreb daca asemenea oameni mai exista..cu bun simt, de o simplitate care ii umanizeaza mult prea mult. Oameni care e evident ca isi vad de necazurile si bucuriile lor fara sa se uite in gradina vecinului, fara sa isi doreasca ceea ce vede la altii.

Si cateodata, ma surprind uitandu-ma la maine lui muncite, protejate de niste manusi de plastic, si ma intreb oare cu ce as putea sa-l ajut ca sa nu mai aiba atata tristete in priviri… Sentimentalisme?

Vorbeam zilele trecute cu un coleg despre ce inseamna sa fii sef. Cum este sa pornesti de jos, sa iti demonstrezi abilitatile si apoi sa ajungi sa conduci o echipa. Si despre cat de greu este sa coordonezi echipa din care faceai parte pana nu demult, sa incerci sa te impui in fata celor care iti erau egali ierarhic.

Eu am trecut prin faza asta de urcare in ierarhia firmei, de la simplu angajat in magazin am luat-o treptat inspre sef de magazin, apoi director de vanzari, iar intr-un final sa ajung directorul general al firmei. Si nu, nu e lauda, desi sunt chiar foarte mandra de mine si de munca mea de pana acum. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca, in ciuda faptului ca functia mea in firma devenea tot mai importanta (inclusiv responsabilitatile), nu am incetat sa-mi sprijin colegii, sa-i indrum si sa le arat ca a fi sef nu e sinonim cu a fi un magar plin de sine. more…